
- 18-03-2021
- 0 Comentarii
- 386
- 1
Mihail Sadoveanu a fost un mare muncitor intelectual și a scris enorm,
peste 100 de volume: romane, povestiri, amintiri și chiar versuri (în
adolescență, semnate cu pseudonime, și la senectute, volumul ,,DAIM”, tipărit
tîrziu, în 1980, din care cu greu s-ar mai putea reține ceva astăzi). L-a
întrecut doar Nicolae Iorga cu miile sale de pagini tipărite și cu altele
rămase în manuscrise pe motiv că sînt greu de descifrat. Pe lîngă talentu-i inepuizabil,
atît de cunoscut, o altă explicație a impresionantei opere sadoveniene ar fi
aceea că maestrul avea de întreținut o casă grea: 12, după alții, 14 copii,
soția, soacra, periodic părintele, bătrînul văduv Alexandru Sadoveanu, și
cîțiva frați mai mici, plus nelipsiții servitori. Mai tîrziu, cînd începuse să
zacă la pat, prima soție, Ecaterina, își găsea mîngîiere alături de fiicele
sale. La rîndu-i, fiindcă făcuse imprudența să-i atace în presă pe legionari,
Sadoveanu își cumpărase pistol și ieșea din casă însoțit cu rîndul de băieții
săi. În privința fecundității sale conjugale, pe Sadoveanu l-a întrecut doar
scriitorul și inventatorul dîmbovițean I.C. Vissarion cu cei 22 de copii ai săi
(!), unii cu nume fistichii: Voltaire, Garibaldi, Benedict, Florența. Din
nefericire, la maturitate vor ajunge doar 10.
Așa stînd lucrurile și plăcîndu-i să trăiască boierește, Sadoveanu a fost
și un neobosit vînător de funcții, poate ca urmare și a obiceiului său de a
petrece ore și zile întregi la pescuit și la vînătoare, îndeletniciri care te
scapă de balamucul de acasă. Așa se face că 10 ani a fost directorul Teatrului
Național din Iași, director și colaborator la diverse publicații, ,,Viața
Românească”, ,,Însemnări literare” și multe altele, deputat și
senator, căci se lansase și în politică de partea partidelor istorice. Mai mult
chiar, în perioada prigoanei legionare, și-a închiriat numele, ca prezumtiv
proprietar, unor publicații evreiești de pe Str. Sărindar. ,,Omul Sadoveanu –
ne înștiințează criticul și istoricul literar Marian Popa în monumentala sa
lucrare ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine” – era dornic de
bani și ducea o viață de senior medieval: era vînător și pescar, schimba
casele, vilele și cabanele de vînătoare ca pe haine. Își bătea fetele cu biciul
în stil slav. Membru de vază al Masoneriei, trebuie că fusese informat asupra
direcției pe care o va lua România după război”. În 1939, la cedarea
Basarabiei, îi atacă pe ruși, pentru ca, după un deceniu, să primească la
Moscova Premiul ,,Lenin” pentru Pace. După 1944 este vicepreședintele Marii
Adunări Naționale și, în continuare, cît îl mai țin picioarele, cutreieră
Europa și laudă binefacerile comunismului din România, în timp ce toată floarea
intelectualității zăcea în pușcăriile comuniste.
Deși a abordat toate genurile literare – 10 volume de proză, pezie,
amintiri și teatru pentru copii – astăzi, despre longeviva scriitoare Profira
Sadoveanu (1906-2003), fiica maestrului, aproape că nu se mai știe nimic.
N-a fost premiată vreodată, nu figurează în dicționare și, în cel mai bun caz,
mai vechile generații de cititori ar putea să-și aducă aminte că a fost un
memorialist de clasă și ne-a lăsat pagini valoroase despre tatăl ei și epocile
în care a trăit și a scris. Fără să fi avut vreo forță epică ieșită din comun
sau copleșitoarea întindere și adîncime a gloriosului ei părinte, ,,Miss
Profirița”, cum o alinta George Topîrceanu, era vădit înzestrată cu darul
portretistic. Fizicește, era blondă, avea ochii albaștri-verzui, tenul roz și
nasul nițeluș cam lung. Astfel, răsfoind ultimul ei volum, ,,Destăinuiri”,
apărut în 1989 la Editura ,,Eminescu”, un veritabil album de familie, și scoțînd
la iveală două fotografii rare – una cu el în uniforma de ofițer și cealaltă
civil, alături de tatăl său – în articolul de față, ne-am propus să
reconstituim biografia lui Paul Mihu Sadoveanu (1920-1944). Ultimul
vlăstar al părinților săi, care, făcut la bătrînețe, cum bine se spune, ori se
nimerește un copil-minune, ori regreți că l-ai făcut. Dar, foarte curînd, prin
drăgălășenia și istețimea lui, copilul se va dovedi foarte reușit și va fi
îndrăgit de toată lumea. ,,Mai mult, spune Profira Sadoveanu în cartea ei, el
va contribui decisiv la plămădirea romanului «Frații Jderi», care așepta, de
vreun sfert de veac, în laboratorul lăuntric al lui Sadoveanu. Prin apariția
lui Paul Mihu, personajul Ionuț Jder, la fel de subțirel și de sprinten, de
isteț și de ager, de calm și de pasionat, de poznaș și de hîtru, prindea tot
mai mult viață. Și, pe măsură ce creștea acolo, în curtea largă de pe Copou,
creștea și romanul plănuit de conu’ Mihai de atîta vreme”. Mai tîrziu, cînd
Mihuț a împlinit 15 ani, și era bălan cu ochii albaștri, ca toți Sadovenii, s-a
tipărit volumul I, ,,Ucenicia lui Ionuț” al trilogiei ,,Frații Jderi”.
Mai tîrziu, aveau să apară și celelalte volume - ,,Izvorul alb” (1936)
și ,,Oamenii Măriei-Sale” (1942).
Paul Mihu a urmat cursurile Licelului ,,Sf. Sava” și ale
Facultății de Drept din București. În 1944 a fost înrolat în armată. A făcut
Școala Militară de Ofițeri TR de la Cîmpulung Muscel și a devenit sublocotenent
în rezervă. În 1944 a fost repartizat în cadrul Gupului 90 Vînători de Munte,
de la Sibiu, unde, pînă la 23 august, a instruit eșaloane de recruți. Se pare
că ,,Avva Pavăl”, cum îl răsfăța tatăl său, și-a presimțit moartea, căci, în
ultimele zile, tot spunea: ,,Rămas bun tatei!”. Într-un atac la Turda a căzut
grav rănit, și a murit, după cîteva zile, în spital. Avea 24 de ani. Paul Mihu
Sadoveanu a murit fără să-și mai vadă tipărit volumul ,,Ca floarea
cîmpului...” la care lucra. Ca atîția alți scriitori morți de tineri –
Vasile Cârlova, Iulia Hașdeu, Luca I. Caragiale, Mihai Săulescu sau Nicolae
Labiș – nu se poate spune cît de mare scriitor ar fi ajuns mezinul Sadovenilor.
Poate ar fi semănat cu ofițerul Constantin, căruia părintele său, Ion Creangă,
nu i-a lăsat nici un strop de genialitate. Sau poate că, odată cu timpul, talentul
lui Mihuț ar fi înflorit de timpuriu în literatura română. Cine poate ști? Volumul
,,Ca floarea cîmpului...”, corectat de Profira Sadoveanu, a apărut în
1944, în colecția ,,Scritori contemporani”, Fundația ,,Mihai I” și sub
îngrijirea lui Șerban Cioculescu.
| | |
În 1943, pe cînd se afla în cazarma de la Cîmpulung Muscel, unde urma
școala de ofițeri în rezervă, soldatul Paul Mihu Sadoveanu i-a trimis o
scrisoare poetului Mihai Moșandrei, un bun prieten al tatălui său, cu
rugămintea de a-l ajuta să obțină, printr-o stratagemă, de altfel, cunoscută, o
permisie la București, să-și vadă, nu atît familia, cît mai ales iubita. Din
rîndurile așternute, transpare durerea provocată de moartea la Turda a vărului
său, Alexandru Drăgănescu, proaspăt sublocotenent, nu departe de locul unde
fusese ucis Mihai Viteazul, și – stranie coincidență – va fi secerat și el ca o
floare a cîmpului...
,,31 iulie (1) 1943. Dragă domnule Moșandrei, îți scriu aceste
cîteva rînduri pentru a te ruga un lucru de foarte mare importanță.
Înainte de a spune despre ce este vorba, țin să-ți cer iertare de deranjul
pe care ți-l produc. Încă o dată, te rog să mă ierți.
Vreau să te rog să dai, chiar seara asta, un telefon
acasă, eu neputînd, nici azi, nici mîine, să ies din cazarmă. Acest telefon e
în legătură cu plecarea mea de aicea. Cu plecarea mea într-un concediu medical,
a rămas de căruță. Nu mai vine nici un doctor; ba chiar pleacă și cel de aicea.
Deci, nici o speranță în direcția asta.
A rămas a doua posibilitate pe care am plănuit-o astăzi, împreună cu
căpitanul Coleș, comandantul meu de companie. Am aranjat ca cei de acasă să-mi
trimită o telegramă urgentă. Printr-un mijloc oarecare să fac să parvină acasă
acest plan. M-am gîndit la telefon. E cel mai rapid și mai sigur. Scrisoarea e
cenzurată etc. Nu? Eu, neputînd ieși în oraș, m-am gîndit că confratele meu de
breaslă, dl. Moșandrei, îmi va face acest serviciu.
Iată planul. Mata transmiți acasă ca, în cel mai scurt timp, adică mîine,
Duminică 1 August, cineva de acasă să se ducă la Poștă și să-mi expedieze o
telegramă cu următorul cuprins: «Fă tot posibilul să vii acasă. Sora ta, Maria,
foarte bolnavă» (Iscălit, un membru al familiei de sex bărbătesc).
Numele surorii mele nu are prea mare importanță. Poate fi
Maria, sau Livia, sau oarecare; chiar unul fictiv, dacă cei de acasă sînt
superstițioși. Principalul e ca duminică, cel mai tîrziu, luni, să primesc o
telegramă în forma redactată mai sus. Această telegramă reprezintă pentru
căpitan o formă cu care să justifice față de școală.
Să insiști, domnule Moșandrei, ca să trimită telegrama
Duminică. Să le spui la telefon că acesta e singurul mijloc ca să pot pleca din
școală; că forțele mele și rezistența mea s-au isprăvit. Și că dacă primesc
telegrama Duminică, Luni sunt acasă sau cel tîrziu Marți.
Să le spui că dacă nu trimit telegrama cît mai repede, n-am să le-o iert
niciodată. E singura mea șansă ca să pot pleca, pentru cîtva timp, din
închisoarea asta. (...)
Domnule Moșandrei, aș fi fericit dacă mîine-dimineață sau
după-amiază ai putea veni să mă vezi, să mai stăm de vorbă și să aflu și
rezultatul convorbirii telefonice.
Îți mulțumesc din suflet pentru acest serviciu și, încă o dată, iartă-mă de
deranjul pe care ți-l produc.
Te aștept mîine, al dumitale îndatorat, Mihu Sadoveanu.
P.S. În rezumat. E vorba ca cei de
acasă să-mi expedieze o telegramă în care să-mi comunice că o soră de a mea e
grav bolnavă. Pe baza acestei telegrame voi pleca și eu de aicea.
De acest plan drăcesc nu știu decît căpitanul Coleș și cu mine. Cînd îmi
vine telegrama, eu mă duc speriat la căpitan și îi arăt, cu răsuflarea tăiată,
telegrama. A doua zi, mă urc în tren și plec acasă. Nu-i bună ideea? Era să uit
de numărul de telefon! Cereți 4.97.23. Casa Popa. Mă ierți că-s pisălog. Dar de
abia aștept să plec de aicea.
Sărutări de mîini doamnei Moșandrei; salutări Veveriței și havarezului. Mihu
Sadoveanu
P.P.S. Insistați ca să
expedieze telegrama mîine, Duminică, 1 August”.
PAUL SUDITU
-2.7 C