„Ca floarea cîmpului...”
  • 18-03-2021
  • 0 Comentarii
  • 386
  • 1

Mihail Sadoveanu a fost un mare muncitor intelectual și a scris enorm, peste 100 de volume: romane, povestiri, amintiri și chiar versuri (în adolescență, semnate cu pseudonime, și la senectute, volumul ,,DAIM”, tipărit tîrziu, în 1980, din care cu greu s-ar mai putea reține ceva astăzi). L-a întrecut doar Nicolae Iorga cu miile sale de pagini tipărite și cu altele rămase în manuscrise pe motiv că sînt greu de descifrat. Pe lîngă talentu-i inepuizabil, atît de cunoscut, o altă explicație a impresionantei opere sadoveniene ar fi aceea că maestrul avea de întreținut o casă grea: 12, după alții, 14 copii, soția, soacra, periodic părintele, bătrînul văduv Alexandru Sadoveanu, și cîțiva frați mai mici, plus nelipsiții servitori. Mai tîrziu, cînd începuse să zacă la pat, prima soție, Ecaterina, își găsea mîngîiere alături de fiicele sale. La rîndu-i, fiindcă făcuse imprudența să-i atace în presă pe legionari, Sadoveanu își cumpărase pistol și ieșea din casă însoțit cu rîndul de băieții săi. În privința fecundității sale conjugale, pe Sadoveanu l-a întrecut doar scriitorul și inventatorul dîmbovițean I.C. Vissarion cu cei 22 de copii ai săi (!), unii cu nume fistichii: Voltaire, Garibaldi, Benedict, Florența. Din nefericire, la maturitate vor ajunge doar 10.

Așa stînd lucrurile și plăcîndu-i să trăiască boierește, Sadoveanu a fost și un neobosit vînător de funcții, poate ca urmare și a obiceiului său de a petrece ore și zile întregi la pescuit și la vînătoare, îndeletniciri care te scapă de balamucul de acasă. Așa se face că 10 ani a fost directorul Teatrului Național din Iași, director și colaborator la diverse publicații, ,,Viața Românească”, ,,Însemnări literare” și multe altele, deputat și senator, căci se lansase și în politică de partea partidelor istorice. Mai mult chiar, în perioada prigoanei legionare, și-a închiriat numele, ca prezumtiv proprietar, unor publicații evreiești de pe Str. Sărindar. ,,Omul Sadoveanu – ne înștiințează criticul și istoricul literar Marian Popa în monumentala sa lucrare ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine” – era dornic de bani și ducea o viață de senior medieval: era vînător și pescar, schimba casele, vilele și cabanele de vînătoare ca pe haine. Își bătea fetele cu biciul în stil slav. Membru de vază al Masoneriei, trebuie că fusese informat asupra direcției pe care o va lua România după război”. În 1939, la cedarea Basarabiei, îi atacă pe ruși, pentru ca, după un deceniu, să primească la Moscova Premiul ,,Lenin” pentru Pace. După 1944 este vicepreședintele Marii Adunări Naționale și, în continuare, cît îl mai țin picioarele, cutreieră Europa și laudă binefacerile comunismului din România, în timp ce toată floarea intelectualității zăcea în pușcăriile comuniste.

Deși a abordat toate genurile literare – 10 volume de proză, pezie, amintiri și teatru pentru copii – astăzi, despre longeviva scriitoare Profira Sadoveanu (1906-2003), fiica maestrului, aproape că nu se mai știe nimic. N-a fost premiată vreodată, nu figurează în dicționare și, în cel mai bun caz, mai vechile generații de cititori ar putea să-și aducă aminte că a fost un memorialist de clasă și ne-a lăsat pagini valoroase despre tatăl ei și epocile în care a trăit și a scris. Fără să fi avut vreo forță epică ieșită din comun sau copleșitoarea întindere și adîncime a gloriosului ei părinte, ,,Miss Profirița”, cum o alinta George Topîrceanu, era vădit înzestrată cu darul portretistic. Fizicește, era blondă, avea ochii albaștri-verzui, tenul roz și nasul nițeluș cam lung. Astfel, răsfoind ultimul ei volum, ,,Destăinuiri”, apărut în 1989 la Editura ,,Eminescu”, un veritabil album de familie, și scoțînd la iveală două fotografii rare – una cu el în uniforma de ofițer și cealaltă civil, alături de tatăl său – în articolul de față, ne-am propus să reconstituim biografia lui Paul Mihu Sadoveanu (1920-1944). Ultimul vlăstar al părinților săi, care, făcut la bătrînețe, cum bine se spune, ori se nimerește un copil-minune, ori regreți că l-ai făcut. Dar, foarte curînd, prin drăgălășenia și istețimea lui, copilul se va dovedi foarte reușit și va fi îndrăgit de toată lumea. ,,Mai mult, spune Profira Sadoveanu în cartea ei, el va contribui decisiv la plămădirea romanului «Frații Jderi», care așepta, de vreun sfert de veac, în laboratorul lăuntric al lui Sadoveanu. Prin apariția lui Paul Mihu, personajul Ionuț Jder, la fel de subțirel și de sprinten, de isteț și de ager, de calm și de pasionat, de poznaș și de hîtru, prindea tot mai mult viață. Și, pe măsură ce creștea acolo, în curtea largă de pe Copou, creștea și romanul plănuit de conu’ Mihai de atîta vreme”. Mai tîrziu, cînd Mihuț a împlinit 15 ani, și era bălan cu ochii albaștri, ca toți Sadovenii, s-a tipărit volumul I, ,,Ucenicia lui Ionuț” al trilogiei ,,Frații Jderi”. Mai tîrziu, aveau să apară și celelalte volume - ,,Izvorul alb” (1936) și ,,Oamenii Măriei-Sale” (1942).

Paul Mihu a urmat cursurile Licelului ,,Sf. Sava” și ale Facultății de Drept din București. În 1944 a fost înrolat în armată. A făcut Școala Militară de Ofițeri TR de la Cîmpulung Muscel și a devenit sublocotenent în rezervă. În 1944 a fost repartizat în cadrul Gupului 90 Vînători de Munte, de la Sibiu, unde, pînă la 23 august, a instruit eșaloane de recruți. Se pare că ,,Avva Pavăl”, cum îl răsfăța tatăl său, și-a presimțit moartea, căci, în ultimele zile, tot spunea: ,,Rămas bun tatei!”. Într-un atac la Turda a căzut grav rănit, și a murit, după cîteva zile, în spital. Avea 24 de ani. Paul Mihu Sadoveanu a murit fără să-și mai vadă tipărit volumul ,,Ca floarea cîmpului...” la care lucra. Ca atîția alți scriitori morți de tineri – Vasile Cârlova, Iulia Hașdeu, Luca I. Caragiale, Mihai Săulescu sau Nicolae Labiș – nu se poate spune cît de mare scriitor ar fi ajuns mezinul Sadovenilor. Poate ar fi semănat cu ofițerul Constantin, căruia părintele său, Ion Creangă, nu i-a lăsat nici un strop de genialitate. Sau poate că, odată cu timpul, talentul lui Mihuț ar fi înflorit de timpuriu în literatura română. Cine poate ști? Volumul ,,Ca floarea cîmpului...”, corectat de Profira Sadoveanu, a apărut în 1944, în colecția ,,Scritori contemporani”, Fundația ,,Mihai I” și sub îngrijirea lui Șerban Cioculescu.

| | |

În 1943, pe cînd se afla în cazarma de la Cîmpulung Muscel, unde urma școala de ofițeri în rezervă, soldatul Paul Mihu Sadoveanu i-a trimis o scrisoare poetului Mihai Moșandrei, un bun prieten al tatălui său, cu rugămintea de a-l ajuta să obțină, printr-o stratagemă, de altfel, cunoscută, o permisie la București, să-și vadă, nu atît familia, cît mai ales iubita. Din rîndurile așternute, transpare durerea provocată de moartea la Turda a vărului său, Alexandru Drăgănescu, proaspăt sublocotenent, nu departe de locul unde fusese ucis Mihai Viteazul, și – stranie coincidență – va fi secerat și el ca o floare a cîmpului...

,,31 iulie (1) 1943. Dragă domnule Moșandrei, îți scriu aceste cîteva rînduri pentru a te ruga un lucru de foarte mare importanță.

Înainte de a spune despre ce este vorba, țin să-ți cer iertare de deranjul pe care ți-l produc. Încă o dată, te rog să mă ierți.

Vreau să te rog să dai, chiar seara asta, un telefon acasă, eu neputînd, nici azi, nici mîine, să ies din cazarmă. Acest telefon e în legătură cu plecarea mea de aicea. Cu plecarea mea într-un concediu medical, a rămas de căruță. Nu mai vine nici un doctor; ba chiar pleacă și cel de aicea. Deci, nici o speranță în direcția asta.

A rămas a doua posibilitate pe care am plănuit-o astăzi, împreună cu căpitanul Coleș, comandantul meu de companie. Am aranjat ca cei de acasă să-mi trimită o telegramă urgentă. Printr-un mijloc oarecare să fac să parvină acasă acest plan. M-am gîndit la telefon. E cel mai rapid și mai sigur. Scrisoarea e cenzurată etc. Nu? Eu, neputînd ieși în oraș, m-am gîndit că confratele meu de breaslă, dl. Moșandrei, îmi va face acest serviciu.

Iată planul. Mata transmiți acasă ca, în cel mai scurt timp, adică mîine, Duminică 1 August, cineva de acasă să se ducă la Poștă și să-mi expedieze o telegramă cu următorul cuprins: «Fă tot posibilul să vii acasă. Sora ta, Maria, foarte bolnavă» (Iscălit, un membru al familiei de sex bărbătesc).

Numele surorii mele nu are prea mare importanță. Poate fi Maria, sau Livia, sau oarecare; chiar unul fictiv, dacă cei de acasă sînt superstițioși. Principalul e ca duminică, cel mai tîrziu, luni, să primesc o telegramă în forma redactată mai sus. Această telegramă reprezintă pentru căpitan o formă cu care să justifice față de școală.

Să insiști, domnule Moșandrei, ca să trimită telegrama Duminică. Să le spui la telefon că acesta e singurul mijloc ca să pot pleca din școală; că forțele mele și rezistența mea s-au isprăvit. Și că dacă primesc telegrama Duminică, Luni sunt acasă sau cel tîrziu Marți.

Să le spui că dacă nu trimit telegrama cît mai repede, n-am să le-o iert niciodată. E singura mea șansă ca să pot pleca, pentru cîtva timp, din închisoarea asta. (...)

Domnule Moșandrei, aș fi fericit dacă mîine-dimineață sau după-amiază ai putea veni să mă vezi, să mai stăm de vorbă și să aflu și rezultatul convorbirii telefonice.

Îți mulțumesc din suflet pentru acest serviciu și, încă o dată, iartă-mă de deranjul pe care ți-l produc.

Te aștept mîine, al dumitale îndatorat, Mihu Sadoveanu.

P.S. În rezumat. E vorba ca cei de acasă să-mi expedieze o telegramă în care să-mi comunice că o soră de a mea e grav bolnavă. Pe baza acestei telegrame voi pleca și eu de aicea.

De acest plan drăcesc nu știu decît căpitanul Coleș și cu mine. Cînd îmi vine telegrama, eu mă duc speriat la căpitan și îi arăt, cu răsuflarea tăiată, telegrama. A doua zi, mă urc în tren și plec acasă. Nu-i bună ideea? Era să uit de numărul de telefon! Cereți 4.97.23. Casa Popa. Mă ierți că-s pisălog. Dar de abia aștept să plec de aicea.

Sărutări de mîini doamnei Moșandrei; salutări Veveriței și havarezului. Mihu Sadoveanu

P.P.S. Insistați ca să expedieze telegrama mîine, Duminică, 1 August”.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite