
- 13-06-2022
- 0 Comentarii
- 680
- 2
Fraţii Buzeşti, eroi de legendă în mai vechile manuale de istorie, căpitani de nădejde ai domnului Mihai Viteazul, îşi au originile în Olt, neamul lor înrudindu-se cu cel al Basarabilor. Bogaţi, şi prin aceasta cu atît mai influenţi, dar şi viteji, Preda, Radu şi Stroe i-au făcut pe istorici să le admire curajul, dar să le şi taxeze alianţele potrivnice intereselor domnului. Poate ar trebui să pornim de la pisania mînăstirii din Căluiu. Or de la lespedea de mormînt din biserica de la Stăneşti, unde-i sculptat Stroe Buzescu în apriga luptă cu tătarul, o luptă singulară, între doi cavaleri care vor să hotărască o victorie, cu cît mai puţine jertfe de sînge uman. Poate ar trebui să pornim de la baladele populare care cîntă isprăvile celor „trei Buzeşti şi trei Căpleşti”, strălucită treime de viteji, chibzuiţi şi avîntați totodată: zmeii Ţării Româneşti. Dar bunele reguli ale unui studiu cer să începem cu naşterea eroilor, cu apariţia lor în istorie, urmînd legea cronologiei.
De bună seamă că genealogii se vor mai sfădi multă vreme pe tulpina şi încrengăturile familiei Buzescu. Vor mai discuta încă, în contradictoriu, originea fraţilor Buzeşti – Preda, Radu, Stroe. Pentru că istoricii descoperă şi vor descoperi mereu documente care relevă fapte mari sau mărunte din viata acestor trei stîlpi ai conducerii Ţării Româneşti, la sfîrşitul Secolului al XVI-lea şi în prima decadă a celui de al XVIl-lea.
Dar oricîte ştiri noi vor mai apărea de aici încolo, ele nu vor face decît să amplifice, să învie şi să lumineze istoria pasionantă şi dramatică a unei familii feudale româneşti, dintre cele mai puternice, mai rîvnitoare şi mai pătimaşe de averi, dar şi mai dornice de fapte neobişnuite, mai însetate de libertate şi de glorie, glorie înaltă, cavalerească, specifică în toată Europa acelei vremi.
Legenda şi balada populară i-a îmbrăţişat ca pe nişte personaje deosebite. Le-au cîntat isprăvile în cadenţă eroică. Le-au hiperbolizat puterea cu metafore împrumutate din basmele cu feți-frumoşi și zmei fioroși. Și nu se putea altfel. Între viaţa acestei remarcabile familii feudale româneşti şi poporul român de pretutindeni s-a realizat, în 1600, o comunitate de gînd şi de faptă: scuturarea jugului otoman şi unificarea Ţărilor române, în scopul menţinerii libertăţii. Căci Buzeştii – Preda, Radu, Stroe, tustrei fruntea taberei războinice a „boierilor cei noi”, cum îi apreciază N. lorga – au fost nu numai stîlpi de nădejde ai domniei lui Mihai vodă Viteazul, ci şi, într-un anume fel, continuatorii lui.
În linie bărbătească, descindeau, se pare, dintr-un oarecare Duduc, apoi din Vlad, banul de pe vremea lui Neagoe Basarab, tatăl lor fiind Radu Buzea vel armaș. Locul de baştină a fost satul Cepturoaia, iar necropolă a familiei, mînăstirea Călui, zidită de Radu mare clucer, împreună cu fraţii lui, Preda spătarul şi Stroe postelnicul. E şi azi o foarte interesantă zidire, operă a unor meşteri transilvăneni, care vor fi ridicat și casele și zidul de incintă, puternic ca o cetate. Şi au pus Buzeştii pe Mina zugravul să înveşnicească pe zidurile acestei mînăstiri nu numai chipul lor de ctitori, ci şi pe al lui Petru Cercel şi, mai ales, pe al lui Mihai vodă Viteazul, semn că se considerau rude şi că în vecie s-au vrut legaţi de zodia lui, cum sînt legate stelele Carului mare de Steaua polară.
După mamă, Buzeştii descindeau dintr-un vel ban Mogoş, ctitorul mînăstirii Stîneşti. Maria, soția lui Radu armaşul, era un fel de vară cu Stanca, soția lui Mihai Viteazul. Radu Buzescu, mare clucer, s-a căsătorit întîi cu o Stanca din Boldeşti şi apoi cu Preda, fiica banului Mihalcea, şi el unul din oamenii de nădejde ai voievodului întregitor. Stroe Buzescu şi-a luat soţie pe Sima, probabil din familia boierilor Rudeni, sora lui Teodosie Rudeanu, cărturar ales, cronicar şi vestit logofăt al lui Mihai Vodă. Rudenii erau de asemenea neam cu doamna Stanca.
În fremătătoarea lor viaţă, „strîngători” de toate cîte sînt ale acestei lumi, Buzeştii au adunat zeci de sate, în vremea domniei lui Petru Cercel, a lui Mihai Viteazul şi a lui Radu Şerban. Asta a pricinuit mari dureri şi suferinţe norodului de pe ogoare. Documentele consemnează zeci de procese împotriva cumpărărilor cu bani sau silite săvîrşite de Buzeşti. Căci „Buzeştii erau şi ei nişte oameni cu inimă caldă pentru lucrurile înalte, nişte buni luptători în războaie drepte – îi descrie Nicolae lorga. Fără să fie mai lacomi decît alţii, Mihai trebuia să-i urmeze: pămînturile multe ridicau sus pe acela care le aduna în mîna sa...”. Au strîns Buzeştii, ca și Stoichiță din Strîmba, ca şi Udrea Băleanu banul, ca şi Rudenii, ca şi Mihai Vodă însuşi, multe averi. Dar nu le-au risipit pe desfătări şi lucruri deşarte, cum au făcut atîţia. Ci pe arme şi oşti, pe solii spre multe părţi ale pămîntului românesc și ale Europei, ca să împlinească marele vis al independenţei şi Unirii româneşti. Cînd Alexandru cel Rău l-a surghiunit pe Mihai, Stroe Buzescu l-a însoţit în Transilvania şi la Constantinopol. Apoi, îndată după obţinerea domniei, Mihai Vodă l-a trimis repede în ţară ca locţiitor. Preda şi Radu Buzescu i-au pregătit înscăunarea la Bucureşti, spre sfîrşitul lui octombrie 1593. De aici încolo nu-i eveniment desfăşurat în vijelioasa domnie a Viteazului în care să nu intervină numele, gîndul şi fapta Buzeştilor. L-au slujit cu vrednicie, cu ambiţie, cu fidelitate şi cu eroism în toată măreaţa şi mişcătoarea lui epopee, din clipa cînd a tras spada, în noiembrie 1594, şi pînă la prăbuşirea de la Turda, în august 1601.
De remarcat că faptele Buzeştilor se presară, cu dărnicie, nu numai în perimetrul celor opt ani ai lui Mihai Vodă, ci şi în cei zece ai lui Radu Vodă Şerban, din multe privinţe continuatorul luptei pentru independenţă şi unire. Războiul antiotoman „a fost hotărît în Ţara Românească de o adunare de boieri şi a însemnat izbînda politicii boierilor olteni”, scria P. P. Panaitescu. În fruntea acestora se aflau, desigur, Buzeştii. Temerara pornire la luptă din 1594 nu se poate înţelege fără Buzeşti. În noiembrie 1594, stolnicul Stroe poartă, cu pricepere şi putere de convingere, solia la laşi, la Aron Vodă, atrăgînd Moldova în sfera politicii antiotomane, iniţiată de Mihai Vodă. Acelaşi lucru îl face Radu Buzescu, trimis la Alba lulia, la Sigismund Báthory, ca sol al libertăţii: „şi Báthory craiul încă leagă jurămînt cu Mihai-vodă, ca să fie nedespărţiţi unii cu alţii”, scrie cronica. Şi abia sosit de la laşi, Stroe joacă rolul prim în pornirea efectivă a luptei: participă la nimicirea cămătarilor şi ienicerilor încasatori de biruri, adunaţi în Bucureşti, în casa vistiernicului Dan, la 13 noiembrie 1594. În aceeaşi zi, Stroe Buzescu „se şi răni la mîna stîngă”. A fost o rană prevestitoare.
În ianuarie 1595, cînd tătarii porneau să jefuiască ţara, Mihai şi-a instalat tabăra la Hulubeşti. De aici, trimise pe Radu, Preda şi Stroe Buzescu să-i întîmpine cu cetele lor. Şi, la 8 ianuarie, Buzeştii cuceriră la Putinei întîia lor victorie. Peste o săptămînă, tot Buzeştii, cu oștile lor, îi zdrobiră pe tătari la Stîneşti. „Atunci au pierit şi nepotul hanului cu o mulţime de tătari”, semnala cronica. Pentru Stroe, altă prevestire. În aceeaşi lună, Preda şi Radu Buzescu spulberară peste Dunăre turcii ieşiţi din Hîrşova într-ajutorul tătarilor, trecură Dunărea pe pod de gheaţă „şi aprinseră şi Hîrşova”. Preda şi Radu Buzescu au făcut apoi parte din acea mare solie de „boiari bătrîni sfetnici”, care a mers la Alba lulia şi a încheiat un tratat de alianţă cu Sigismund Báthory, în 20 mai 1595. Deduc că Buzeştii n-au fost de acord cu clauzele acestui tratat. Dar n-au avut încotro: o puternică armată otomană se îndrepta spre Dunăre şi românii aveau mare nevoie de aliaţi. Cronica, scrisă probabil din îndemn buzesc, sublinia că ar fi trebuit să încheie altfel de tratat: să nu fie Mihai Vodă „ascultător de Barîr Jicmon, iar de țară să n-aibă scădere, ci să şi-o ţie deplin; şi să se ajute unii cu alţii, cum le-au fost jurămîntul dintîi”. ,,Ei, nevrînd să poarte vina relei credinţi – comentează istoricul Ion Sîrbu – mărturisesc în letopiseţ cum se nevoia să slujească domnul-său în dreptate, dar că de neprieteni fură biruiţi, în mijlocul cărora învrăjbitorul diavolul umblase”. În august 1595, cînd Sigismund Craiul îşi celebra căsătoria cu Maria-Christina, Mihai i-a trimis, cu daruri bogate, pe Stroe Buzescu şi Radu Calomfirescu, să-l reprezinte.
Numele Buzeştilor străluceşte şi în epopeea de la Călugăreni, în bătălia de la Tîrgovişte, ca şi în cea finală de la Giurgiu, cînd românii au aruncat în Dunăre rămăşiţa oştilor lui Sinan-paşa. Cum însemna şi cronica: „Tăind Mihai mulţime de turci îi înecară în Dunăre şi sparseră şi cetatea, fiind atîta perire în turci. De abia au scăpat Sinan-paşa cu puţinea oaste, şi cu multă ruşine fură scoşi din țară. Si scoaseră de la mîinile lor robi mulţi fără număr. Şi de acolo se întoarseră cu veselie și cu multă izbîndă...”. Cu averile lor, cu priceperea lor diplomatică şi militară, ca şi cu vitejia lor personală, fraţii Buzești au contribuit la marele act de cucerire a independenţei ţării. Apoi au stat în sprijinul politicii lui Mihai Vodă, în toţi anii următori. Cînd trebui să se ducă la Alba lulia, să încheie sfat cu Sigismund Báthory, ca să spulbere o „pîră mincinoasă”, ori să-l îndemne la luptă pe acel slăbănog crai al Transilvaniei, Mihai Vodă se însoţea de Radu Buzescu și de banul Mihalcea, de Stroe şi Preda Buzescu. În asemenea călătorii peste Carpaţi, cum a fost cea din decembrie 1596, Mihai Vodă declara cu geniu politic şi militar şi cu uimitor spirit de sacrificiu, că „a venit cu deosebire pentru a îmbărbăta şi a ruga pe alteţa sa (pe Sigismund), să mîne înainte războiul propunînd ca loc al lui Ţara Românească, ca una care e mai aproape de inima împărăţiei turceşti; de unde, învingîndu-se, s-ar putea face cele mai mari cîştiguri, iar la întîmplare de nenorocire creştinătatea ar suferi mai puţină pagubă decît altundeva”. Iar în 1598, cînd „turcii începură a se semeţi şi începură iar a prăda şi a robi ţara”, Buzeştii se aflau în ofensiva pornită de Mihai peste Dunăre pînă în Balcani. La asediul Vidinului, temerar şi vulcanic cum era, Mihai Vodă s-a avîntat prea mult în rîndul duşmanilor. Şi cît pe ce era să fie străpuns de suliţe otomane. Dar „Preda Buzescul şi cu frate-su Stroe stolnicul grăbiră şi tăiară capul turcului şi pre celelalte soţii ale lui şi izbăviră pre Mihai-vodă din mîinile turcilor. Şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihai-vodă, căci se luptară cu vrăjmaşii şi izbăviră pre domnul lor din pieire”. În scurta dar energica pregătire pentru unirea cu Transilvania, Buzeştii au fost, de asemeni, bărbaţii politici aderenţi întru totul la măreaţa faptă. În planul militar al acestor acţiuni Radu Buzescu a condus, împreună cu Udrea banul, aripa stîngă, alcătuită din oștile Jiului şi ale Mehedinţilor. Trecînd pe la Turnu Roşu, această oaste a lovit în clipa cea mai potrivită armata lui Andrei Báthory și a determinat victoria de la Selimbăr, din 18 octombrie 1599. Apoi, alături de Mihai, au intrat în Alba lulia cu acel impunător şi popular alai. Documentele ni-l prezintă pe Radu Buzescu ca pe unul care a colaborat intens la administrarea şi ocîrmuirea Transilvaniei. După alipirea Transilvaniei, Mihai îl trimite în grabă pe Stroe Buzescu în Polonia, însoţit de Gheorghe Raţ, să trateze alianţă de pace şi bună vecinătate.
Cînd şi-a pregătit Mihai Vodă uluitoarea expediţie în Moldova, s-a folosit, în primul rînd, de Buzești. Din laşi, Mihai îl trimite pe Radu Buzescu la Tîrgovişte, să-l aducă pe Nicolae-Pătraşcu, feciorul său mult prea crud ca să poată conduce singur. Dacă s-ar fi întîmplat asta, de bună seamă că Radu Buzescu ar fi stat ca un tutore în ocîrmuirea Moldovei, aşa după cum a stat Preda Buzescu ca mentor lui Marcu Vodă, trimis la laşi, în toamna anului 1600. În vara acestui an, tot din Alba lulia, Mihai a pregătit „o solie solemnă” către regele şi dieta Poloniei, cu scopul de a explica pricinile pentru care alipise Moldova şi-l alungase pe Ieremia Movilă. A încredinţat solia asta importantă tot lui Stroe Buzescu şi lui Gheorghe Raţ. Trebuiau să străbată Maramureşul şi, prin Hust, să ajungă la Cracovia. Dar Zamoyski a pornit războiul înainte ca solii să fi intrat în Cracovia. Şi cu greu Stroe s-a putut întoarce din drum. Nu ştim precis dacă Buzeştii au fost alături de Mihai în bătălia nefericită de la Mirăslău. Sigur este că, în acel ceas greu, l-au întîmpinat în apropiere de Sibiu cu oştirile venite din Ţara Românească. Şi ele puteau fi comandate doar de Radu sau Stroe Buzescu şi de Udrea Băleanu, aşa după cum rămăşiţa oştilor sosite din Moldova putea să fie rînduită de Preda Buzescu, care se retrăgea de la laşi. Mihai a stabilit ca locul de concentrare a acestor oşti să fie Țara Bîrsei, inima de totdeauna a pămîntului românesc. În momentul cînd a aflat că Zamoyski vine cu armată mare prin Moldova şi deci îi loveşte pieziş tot planul antiotoman, Mihai Vodă încercă să reia legătura cu Basta. Şi nu află alt sol mai dibaci decît pe Radu Buzescu. Îl trimite cu cererea legitimă de a-i lăsa în stîpînire Făgăraşul și alte cetăţi. Și chiar dacă Basta nu s-a înduplecat, familia lui Mihai a rămas la Făgăraş. Buzeştii au stat mai departe lîngă Mihai, în luptele din toamna şi iarna lui 1600 - 1601, aşa cum au stat şi Udrea Băleanu şi Baba Novac. Iar cînd sangeacul din Vidin şi din Nicopole, cu 4.000 de turci, a trecut Dunărea şi s-a îndreptat spre Craiova, jefuind țara, Mihai l-a numit pe Preda Buzescu mare ban, cu însărcinarea de a apăra Oltenia de armata lui Zamoyski, ca şi de colaboratorii lui, turcii. Cu o oaste izvorîtă parcă din adîncurile pămîntului românesc, Preda Buzescu i-a înfrînt pe turci şi a ucis multe căpetenii. Steagul sangeacului de Vidin capturat în lupta de lîngă Craiova l-a purtat Mihai Vodă pînă la Praga, în pustia şi amara iarnă a lui 1601. Acolo l-a aşezat la picioarele tronului lui Rudolf al ll-lea, ca pe un trofeu şi ca pe cea din urmă slujbă adusă țării lui, creştinătăţii şi Europei întregi. Documentele nu ne spun dacă vreunul dintre Buzeşti l-a însoţit pe Mihai pe asprul drum al Vienei şi Pragăi, dacă a participat vreunul la lupta de la Guruslău, din 3 august 1601. Dar logica faptelor dovedeşte că şi-au asumat sarcina grea de a păstra puterea şi conducerea Ţării Româneşti, pînă la întoarcerea voievodului. Au strîns iară la Craiova oastea de ţară a Mehedinţilor. Și, la 10 iunie 1601, îndată ce află că Mihai a păşit iar cu oaste pe pămînt românesc, răzvrătesc ţara împotriva lui Simion Movilă şi a turcilor. Răscoala a cuprins repede toată ţara. Drumurile pe care ar fi putut năvăli turcii în ajutorul lui Simion Movilă au fost puse sub paza oştilor ocîrmuite de Buzeşti. Iar cînd Movilă fuge şi se întoarce cu oaste polonă şi tătară, Buzeştii îl întîmpină la Milcov şi-l înfrîng, silindu-l să treacă rîul prin noroi, numai să scape cu zile. De bună seamă că şi prin stăruinţa Buzeştilor, Mihai Viteazul era proclamat, încă din luna iulie 1601, deci înainte de victoria de la Guruslău, domn în toată ţara. Buzeştii se comportau atunci ca o adevărată „locotenență domnească”, în aşteptarea lui Mihai. Dar marea bucurie a biruinţei din miazănoaptea Transilvaniei a fost repede întunecată de odioasa crimă de la Turda. Totuşi, Buzeştii n-au deznădăjduit nici acum. Au continuat, cu îndîrjire, politica anti-otomană. Radu Buzescu s-a îngrijit să fie adus capul eroului şi aşezat, cu cinste şi evlavie, în mînăstirea Dealu de lîngă Tîrgovişte, aşa cum merita acel mare, nemăsurat de mare înaintemergător şi deschizător de drumuri.
În toamna anului 1601, Stroe Buzescu pleacă la Praga, sol al Ţării Româneşti guvernată de Buzeşti. Radu Şerban, ajutat de imperiali, se înfruntă cu Simion Movilă, sprijinit de poloni şi de tătari. Se bătea cu Moise Secuiul, cel care l-a trădat pe Mihai, iar acum concura cu Basta la stăpînirea Transilvaniei. Astfel, Buzeştii se înfăţişează, în acel moment istoric, ca adevăraţii stăpîni ai țării, ca „făcători” de domni, ca ocrotitori ai lui Radu Şerban şi oblăduitorii principali în lupta antiotomană şi mai ales împotriva tuturor celor care, pe pămîntul românesc, manifestau o politică filoturcă. Preda era ban al Craiovei, iar „Radu clucerul are minele de sare, încît întreaga țară e în mîinile lor”. În bătăliile lui Radu Şerban, Preda Buzescu comanda grosul oştirii, Radu Buzescu alerga ca sol în Transilvania ori la Praga, Stroe Buzescu se bătea vitejeşte în lupte cu nişte adversari atît de puternici „încît nimeni nu putea vedea capătul oştilor lor”. Curînd, în bătălia de la Teişani, din 13 septembrie 1602, se avîntă în luptă dreaptă cu Mîrza, tătarul socotit cel mai viteaz din tabăra adversă. Isprava o povesteşte şi un document din 1604, de la Radu Şerban, scris ca o pagină de cronică şi de panegiric: „Dacă a văzut el (Stroe) atîta greutate şi nevoie asupra capului domniei mele, el s-a luptat cu atît mai mult cu duşmanii domniei mele pentru domnia mea şi pentru legea creştinească şi pentru patria noastră, ca să ne scoată din mîna duşmanilor noştri”. Iar viața lui Stroe Buzescu, cel mai viteaz ,,dintre cei trei viteji Buzeşti”, o rezumă piatra de mormînt, scrisă parcă sub dictarea directă a soţiei, Sima stolniceasa: „Această piatră pe groapa jupînului Stroe Buzescul ce-a fost stolnic la Mihai-vodă, şi-a fost la toate războaiele dimpreună cu domnul său ca o slugă credincioasă, şi la războiul dintîi dobîndi rană la mîna stîngă, de la turci, şi la războiui de la Giurgiu, cînd se lovi cu hanul, se răni la ochi de săgeată. Şi-au slujit Stroe lui Mihai-vodă pînă pieri...”. Şi mai departe, cu slove de piatră, înscrie soliile şi luptele cu Simion Movilă, sfîrşind cu lupta de la Teişani. Aici „jupînul Stroe, atîta nevoie pe creştini văzînd, stătu împotriva tătarilor, de se lovi cu Mîrza, cumnatul hanului şi-l înjunghie pe el. Şi dintr-acel război se răni la obraz şi peste trei săptămîni se întîmplă moartea, în luna octombrie 2 zile vleat 7110 (1602)”. Dar o femeie ca Sima stolniceasa, trăită în atmosfera eroică a acelor vajnici ani, nu putea sfîrşi o inscripţie funerară aici, nu putea jelui cu lacrimi. Ci adăuga, cu o spartană îndîrjire şi cu o legitimă mîndrie, un gînd al ei, dar care putea fi şi al întregii ţări: „Şi nu fu pe voia cîinilor de tătari...”. Se ruga, apoi, pentru iertarea păcatelor viteazului ei soț şi încheia cu o supremă trăsătură testamentară, convinsă că asta îi cea mai mare cinste şi cel mai înalt privilegiu: „Dacă voi muri să mă îngropaţi lîngă dumnealui aici...”. Dacă Mihai Viteazul a fost un luceafăr în zori, Buzeştii au figurat acele astre politice şi militare de mărimea întîi, care i-au amplificat şi înălţarea spre culmi şi strălucirea.
DUMITRU ALMAŞ
-2.4 C