Primul artist oficial al Bucureştilor a fost un conte maltez, pe care Regele Carol I l-a chemat în România pentru a imortaliza viaţa de aici de la finele anilor 1860. Numele său complet era Aloysius Rosarius Amadeus Raymundus Andreas Preziosi, dar i se spunea, mai pe scurt, Amedeo Preziosi. Acesta s-a născut în Malta, la 2 decembrie 1816, ca primul fiu al unui înalt funcţionar al Maltei, căsătorit cu o franţuzoaică. Micul Amedeo a primit o educaţie aleasă, luînd lecţii de pictură cu maestrul maltez Giuseppe Hyzler. Înclinaţia sa pentru arte era atît de puternică, încît mai tîrziu, la ceasul alegerii unei cariere, Amedeo şi-a înfruntat tatăl, care dorea o carieră în Drept pentru moştenitorul său, şi s-a înscris la Arte Frumoase la Paris.
Nu se știe cînd a ajuns la Constantinopol, dar cel mai probabil anul 1840 l-a găsit în capitala Imperiului Otoman. Locuia la Hamalbași Sokagi din Pera şi se căsătorise cu o grecoaică cu care a avut patru copii – Mathilde, Giulia, Catherine și Roberto. Pentru că vorbea la perfecţie mai multe limbi străine, Amedeo a deținut diferite funcții oficiale pe lîngă diplomații care erau acreditați în capitala Imperiului Otoman. Locurile, oamenii, atmosfera, viaţa Istanbulului sînt atît de pitoresc redate în acuarelele şi litografiile sale, încît lucrările îi sînt cerute de oficiali din diplomaţia britanică. Aşa apare albumul „Costumele Constantinopolului“, apoi albumul intitulat „Stamboul“, publicat în 1858, la Paris. Datorită prietenului său ardelean Carol Popp de Szathmári, primul fotograf care a documentat viaţa din România monarhică, intră în legătură cu ţara noastră.
În vizita sa de la Istanbul din 1866, Regele Carol I, impresionat de talentul lui Preziosi, îi cere să realizeze albume asemănătoare în România, pentru a reda tabloul unei naţii sărace, care încerca să îşi găsească drumul spre modernitate. La sfîrșitul lunii iunie 1868, artistul a ajuns în sfîrşit în Capitală și și-a început munca. A pictat un tîrg din București pe 27 iunie, rîul Dîmbovița pe 29 iunie, Oborul pe 30 iunie, a realizat panorama Bucureștilor de pe dealul Filaretului pe 1 iulie, apoi Strada Bărăției pe 2 iulie. În următoarele zile a plecat într-o excursie prin țară împreună cu suita principelui Carol, pornind de la Buzău, prin Carpați și Valea Prahovei. Preziosi a pictat pretutindeni peisajele pe care le-a întîlnit, precum și adunările entuziaste ale oamenilor care-l întîmpinau pe domnitor. Artistul a făcut o a doua vizită la București în perioada 30 mai – 15 iulie 1869, schițele sale fiind adunate în caietul care se păstrează astăzi la Muzeul Municipiului București, document ce are, pe prima pagină, inscripția „La Valachie par Preziosi”. Astfel ajunge unul dintre ultimii pictori orientaliști ai Europei capabil să capteze în picturile sale combinația fascinantă de oriental și occidental, tradițiile și cosmopolitismul din țara noastră în cea de-a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. Așa cum la Istanbul pictorul este atras mai degrabă de stradă, de agitația din bazaruri, de cafenele și de peisajele citadine, și în București principalele puncte de atracție sînt tîrgurile, piețele, mahalaua în care mișună continuu furnicarul de lume într-un du-te-vino amețitor. Cafeaua joacă și în cazul lui Preziosi, ca și în cazul celorlați pictori orientaliști, un rol important.
O serie de picturi înfățișează cafenelele din Istanbul, cafegiii ambulanți de pe străzi sau ritualuri restrînse de preparare și servire a cafelei. La București situația este diferită: urmărind ca și în Istanbul viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți, Preziosi are ocazia de a surprinde frumusețea porturilor populare de la noi, lumea pestriță de la tîrgul de Moși, poștalionul trecînd prin Cotroceni, malul Dîmboviței, mahalelele bucureștene, bisericile vechi frumos ornamentate. Cafeaua, în schimb, este absentă din peisajul bucureștean tipic oamenilor obișnuiți, al țăranilor ce vin cu marfă la tîrguri sau ai locuitorilor mahalalei. Intrată la noi pe filiera turcească, moda cafelei se păstrează inițial numai la curtea domnitorului și în casele boierești, iar apoi în cafenelele apărute după moda franceză în marile orașe. Ceea ce rămîne important pentru noi din creația lui Preziosi este puntea care se crează prin lucrările sale între orientalismul de Bosfor și orientalismul de Dîmbovița.
Pînzele pictorului ne dau și astăzi posibilitatea de a compara și de a observa asemănările și diferențele dintre două metropole aflate la granița cu Occidentul: București și Constan­tinopole. Dacă Istanbulul apare ca un tărîm ma­gic, plin de farmec, de culoare, de zgomot, de turbane și valuri, de
ciubucuri și ibrice, Bucu­reștiul pare a fi orașul contrastelor care se po­trivesc perfect unul cu celălalt, orașul noului și vechiului, al tradiției și inovației. Natura este mai sălbatică decît în Istanbul, clădirile, cu exceptia bi­sericilor, sînt rustice, așezate în mahalale în care atunci cînd Dîm­bovița se revarsă, apa aduce rămășițe din pîn­tecele rîului pe stradă. În București Orientul întîlnește Occidentul în modul cel mai original și cel mai plăcut, estetic și vizual. Porturile tra-­
diționale românești ale țăranilor români găsesc o îmbinare reușită cu colbul străzilor înguste și aglomerate ale Bucureștilor, cu arhitectura bisericilor, cu portul turcesc al boierilor și portul după moda austriacă a tineretului intelectual. Dacă Istanbulul pare desprins din „O mie și una de nopți”: un spațiu magic, cu derviși, palate somptuoase în care locuiesc prea fumoasele cadîne ale sultanului, bazarul imens în care găsești toate minunile lumii și cafenele unde bărbații se adună să dezbată, să joace table și să fumeze ciubuc, Bucureștiul nu este nici complet oriental, nici complet modern. În picturile lui Preziosi, dar și în general, Bucureștiul este de fapt orașul contrastelor prin excelență. Dar aici contrastele ajung să se completeze atît de bine încît devin parte componentă a întregului; în fapt devin întregul însuși.
În aceasta constă de fapt magia Bucureștiul în Secolul al XIX-lea, oraș ce datorează ceea ce este felului în care Occidentul și Orientul s-au îngemănat perfect între zidurile clădirilor sale. Și după această frumoasă explicitare a tuturor celor vizibile și vizuale, putem adăuga și invizibilul suflet al bucureșteanului, care este un summum al unor experiențe complexe ce îl face mai aplecat către cele filosofice, cu tente leneșe de detașare. Artistul Bucureştilor s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1882, într-o partidă de vînătoare unde a fost împuşcat accidental. Opera sa cu trimitere „românească“ poate fi admirată la muzeele de artă din Bucureşti, iar marile case de licitaţie se întrec să vîndă lucrările lui Amedeo Preziosi. Astfel acestea ajung în colecţiile unor cunoscători care apreciază arta „urbană“ din capitalele europene.
Picturile acestuia ne introduc în atmosfera unei Românii așa cum nu am mai văzut. Sînt biserici importante (Sfîntul Anton din București, Biserica Radu Vodă, Biserica Schitu Măgureanu, Biserica Stavropoleos, Biserica Batiștei, Biserica Sărindar, Catedrala Episcopală Curtea de Argeș, Mînăstirea dintr-un lemn etc.), sînt peisaje fără pereche (Porțile de Fier, Valea Prahovei, Rîul Dîmbovița, Vidin, Cladova etc.), sau panorame create din puncte „strategice” (din Dealul Filaretului, din Turnul Colței, etc.), diferite evenimente importante (pri­mirea domnitorului la Slănic, trecerea poștalionului prin Cotro­ceni, horă tradițională românească, trecerea Oltului etc.), diverse tîrguri (tîrgul de Moși, de animale, de pește etc.), sînt reprezentate diferite grupuri social-profesionale (secerătorii, surugiii, negustorii, țăranii, călugării etc.) și tipuri umane diverse (fete, băieți, orășeni, țărani etc.). Privim și parcă nu ne mai săturăm.
(va urma)
R.M.