Soarele umpluse bolta cerului ca un indigou albastru deschis, cu razele lui dogoritoare, anunțând primele semne de primăvară timpurie... Îl observam cum îmi făcea cu ochiul, să nu ratez această zi minunată și să ies la o scurtă plimbare ca să mă bucur de tot ceea ce natura avea să-mi ofere cu atâta dărnicie din frumusețile sale încântătoare... De mult nu mă mai întâlnisem cu așa vreme... Cu pași mărunți, visător, pornisem, fără o țintă anume, pe aleile bătrânului Cișmigiu, cu privirea ațintită la buchetele de ghiocei care, sfidând parcă iarna care nu fusese în niciun fel prezentă cu ninsori de poveste și covorul său de nea, altădată strălucind în bătaia luminoasă a soarelui. Mă minunam în singurătatea gândurilor mele de tot acest mirific peisaj pe care de multă vreme doream să-l văd, și nu că n-ar fi fost posibil în alte zile, la fel de frumoase, dar mereu intervenea câte ceva în viața mea cotidiană, schimbându-mi programul de lucru de la o zi la alta. Așa că nu-mi prea permiteam o asemenea plimbare, fiind prins de tot felul de treburi... Și cum să nu te bucuri de o așa frumoasă zi ca de primăvară, deși mai erau destule zile până la sosirea ei... Cum să nu te bucuri de o așa zi minunată, cu parfum de vreme călduroasă?... Pe când mergeam cufundat în singurătatea gândurilor, trăind până în străfundul ființei mele acele momente de feerie în mijlocul naturii, numai ce, deodată, mă trezesc izbit cu o forță de nedescris, din partea laterală... Dezmeticindu-mă iute din șocul acelei lovituri și a unei sperieturi zdravene, văd în prejma mea două tinere, probabil eleve de liceu, pe o trotinetă din alea, care se găsesc peste tot în oraș, și care în zburdălnicia lor, o scăpaseră de sub control. Trotineta se oprise în mine în timp ce stăteam locului, pe marginea aleii, ascultând la cât de frenetic cânta un ciocârlan... Lămurit de incidentul petrecut, văzând că am de-a face cu două tinere teribiliste, mă adresez uneia dintre ele, care mi se părea mai guralivă:
– Domnișoară, ai avut gabarit nu glumă... Erai gata să mă trântești la pământ.
– Vi s-a părut, domnule! Vi s-a părut!... Ne jucăm, îmi zise râzând.
– Lovitura a fost prea puternică, i-am replicat, mi s-au zgâlțâit creierii în cap.
Fata începu să râdă, crezând că am chef de glumă... Realitatea era că mă izbise cu atâta putere, încât mă ținusem cu greu pe picioare, să nu cad pe ciment.
– Glumiți, domnule!
– Și dacă aveam să cad, ce ai fi zis?
Începu să râdă din nou, luându-și colega în brațe și amândouă dădură într-un hohot de râs de nu mai știam ce să cred.
– Asta e, că nu ați căzut, domnule!... Nu ați căzut!, îmi zise, încântată de isprava lor.
Așteptam ca măcar una dintre ele să-și ceară scuze... Dar a fost imposibil, pentru că dialogul luase altă turnură. Eu voiam ca ele să prezinte scuze, dar a fost imposibil să aud din partea lor așa ceva, ele continuând să se amuze pe seama mea.
– Adevărat, nu am căzut, dar șocul rămâne șoc pentru multă vreme!
- Dar văd că nu v-ați prăbușit la pământ, domnule, atunci discuția ar fi fost alta.
– Care alta?
– Adică nu mai vorbeați, îmi ziseră râzând amândouă în hohote, privind către mine cu aroganță.
– Domnișoară, nu e vorba de o îmbrânceală oarecare, ci ați intrat în mine cu trotineta, îi zic, cu gândul să le trezesc la realitate și să înțeleagă că fapta pe care o făcuseră nu era de râs, ci de meditat... Eu le spuneam una, iar ele îmi răspundeau alta, nici pomeneală să dea vreun semn că ar vrea să-și ceară iertare, cum ar fi fost normal.
– Se întâmplă, domnule, ca în viață să mai ai și ghinion... Noi am dat peste dumneata dintr-o eroare de pilotaj...
Și începură să râdă din nou, amândouă, cu gura până la urechi.
– Aștept de la dumneata nu scuze, ci niște vorbe mai acătării, că văd că ai capacitatea tinereții.
- Da, domnule, aveți perfectă dreptate, și începu să râdă din nou în hohote. Văzându-le reacția, mi se părea că uimiseră cu tupeul lor toți copacii din preajma noastră, goi de frunze și fără nici o pasăre pe crengile lor, umezite de răcoarea de peste noapte, iar ghioceii aceia gingași și fragili tremurau de rușinea comportamentului fetelor care se credeau nevinovate de cele întâmplate, fără să-și asume răspunderea faptei lor necugetate.
– Domnișoară, îi zic, îmi pare rău de dumneata, văd că nu prea se poate discuta, pentru că refuzați să vă cereți iertare...
– Adică, ce vrei să spui, domnule?
– Ceea ce ai auzit, domnișoară...  Voi ați produs incidentul, iar acum poate vreți să-mi cer eu iertare...
– Uite, domnule, am ajuns să ni se facă educație în parc, de la o nimica toată... Ne-am dat la lecții de morală, disciplină și mai știu eu ce, că din câte înțeleg cam acesta este dialogul nostru cu dumneata, un fel de teoria chibritului.
– Nu, domnișoară... Nu vă țin teoria chibritului, nu îmi stă în caracter așa ceva, dar izbitura pe care am încasat-o din cauza voastră a fost prea mare și s-ar fi putut solda cu lucruri mult mai grave...
– Ce vreți să insinuați?
– Mă puteați prăbuși la pământ și căzătura s-ar fi putut solda cu traume fizice.
– Adică?
– Mă puteam pomeni cu mâna sau picioarele rupte, sau mai știu eu ce, și atunci chiar că situația ar fi fost mult mai complicată pentru ambele părți, voi acuzate ca făptașe, iar eu ca om care am ieșit la plimbare, dar devenit victimă, dusă la spital cu ambulanța.
– Ia te uite, domnule, prea departe se merge zău, prea departe, și acum ce doriți?
– Eu nu vreau nimic... Și totuși, dacă e să-mi doresc ceva de la voi e să vă cereți scuze. Nu vă costă nimic.
– Pentru atâta lucru?, se ofuscă guraliva. Mă mir că nu cereți plata unor daune materiale... Dacă aceasta e problema, v-o dau pe mama, domnule... Abia aștept să scap de ea... Să n-o mai văd prin casă.
Vorbele tinerei guralive m-au luat prin surprindere... Uite unde se poate ajunge, și cum consideră unii tineri că se gestionează o situație în care părinții lor nu au nici o vină... Oricât am încercat să le fac să înțeleagă că ele se fac vinovate de faptul că, din hazard, au dat cu trotineta peste mine, ele n-au avut capacitatea să priceapă că ceea ce eu le spuneam, o făceam din dorința de a-și asuma greșeala. Ba mai mult, ele aprindeau focul și mai tare, printr-un dialog care nu le făcea cinste... Ce era dacă de la început își cereau iertare? Aveam să găsim împreună înțelegere, mai ales că nimic nu a fost premeditat, ci din joaca a două adolescente care, ca și mine, au ieșit să se plimbe și să se relaxeze, ele în felul lor, eu în felul meu, privind la mănunchiul de ghiocei de pe marginea aleilor Cișmigiului poetic. Ca în final, să ajung la o concluzie tristă, văzând cam cât de mult își iubesc copiii părinții, încât în orice moment neprevăzut din viața lor, ar fi capabili să renunțe la ei pentru a repara niște greșeli pe care le fac fie din inconștiență, fie accidental. M-am întors acasă cu gândul la cele două liceene, și reacțiile lor nu doar că mi-au lăsat un gust amar, ci mi-au dat motiv de analiză și de discuție cu mine însumi multă vreme, neînțelegând de ce unii oamenii trebuie să fie atât de indolenți și nepăsători pentru faptele lor, deși lucrurile ar fi putut sta cu totul altfel. Când din varii motive se deranjează unii pe alții, există întotdeauna soluția de rezolvare amiabilă, în care își pot da mâinile prietenește, privindu-se în ochi, ca adevărați creștini, după care fiecare să-și vadă apoi de drumul lui.
În acea zi de plimbare prin Cișmigiu, am primit o lecție de viață pe care niciodată nu m-am gândit că voi avea ocazia să o întâlnesc, descoperind o altă lume decât cea pe care o credeam că o cunosc bine: lumea tinereții, dar cu altfel de gândire și comportament decât noi, ăștilalți, ajunși la vârsta senectuții. Incidentul petrecut între mine și cele două tinere nu era atât de grav încât să necesite atâtea discuții, frumos ar fi fost ca ele să fi spus în mod elegant: Iertați-ne, domnule! Din nefericire, nici o clipă nu le-a trecut prin cap să procedeze astfel... Viața merge înainte, fiecare generație cu bucuriile și tristețile ei, cu responsabilitățile și cu respectul celor învățate în cei șapte ani de acasă, față de societate și oamenii pe care îi întâlnești și pe care de multe ori, neintenționat, se poate să îi și deranjezi. Câtă vreme te învrednicești a-ți cere iertare, dovedești că ești un om bun și cu iubire de Dumnezeu. Ba mai mult, procedând în felul acesta, dai dovadă că știi să fii om în orice moment al vieții tale, oriunde te vei afla.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”