Brândușa Zaița-Silvestru a fost una dintre actrițele care au activat încă din prima perioadă de afirmare a Teatrului „Țăndărică”. Într-un interviu apărut în „Libertatea”, în 2015, a spus că a dat viață păpușilor și că a iubit toate marionetele pe care le-a mînuit.

Despre istoria Teatrului „Țăndărică“, aflăm, dintr-un articol al lui Paul Suditu, din „România Mare”, că, în 1945, Lena Constante (1909-2005), împreună cu Elena Pătrășcanu, a întemeiat primul teatru de păpuși de la noi, inventîndu-l pe Țăndărică – „păpușa de lemn cea mai cunoscută de români, un frate mai mic al lui Pinocchio”. A fost ajutată și de actrița Lucia Calomeri și, mai tîrziu, li s-au alăturat artiști păpușari precum Dorina Tănăsescu (artistă emerită), Antigona Papazicopol, R. Zolla, Carmen Stamatide, René George Silviu, Brândușa Zaița-Silvestru și regizorii Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Ștefan Lenchiș ș.a. Omul de cultură Radu Valter, secretar literar al acestui teatru (1957-1987), sub direcția doamnei Margareta Niculescu (talentat regizor), este autorul primei monografii a Teatrului „Țăndărică”. Merită să spunem cîteva cuvinte și despre acest distins om de cultură, nu de mult plecat de la noi, după mari suferințe și amputări cauzate de diabet. S-a născut pe 7 martie 1925 la București, din părinți cu importante proprietăți – teren arabil în cîmpia Bărăganului și podgorie în Prahova. A mai avut o soră – Sanda Cămărășescu, cercetător științific la Institutul de Istorie „N. Iorga” de la Șosea. Familia avea via și conacul pe Valea Zidului, în Valea Călugărească, puțin mai jos de via și casa impunătoare a familiei mele. Tatăl său, juristul Nicolae Valter, a fost arestat, a făcut „stagiu la Canalul Dunării”, apoi prin alte închisori, fiind eliberat în 1964. Fiul, Radu Valter, cunoscător de limbi străine, a reușit, cu greu, să facă Dreptul, apoi, cînd s-a înființat seralul la Facultatea de Limbi străine de la Universitatea din București, a urmat și Franceza (1966-1972). A scris mult, atît în cele trei decenii cît a fost secretar literar la Teatrul „Țăndărică”, cît și după aceea. În afară de prima monografie a acestui locaș de cultură, a scris articole despre teatrul de păpuși, apărute în revista „Teatrul”. A tradus multe cărți din limba franceză: „Secte, democrație și mondializare” de Anne Fournier și Catherine Picard, „Luminile tainice în care m-am scufundat” de Robert Sténuit, „O cronologie a Secolului XX”, de Béatrice Compagnon și Anne Thévenin, „Bestiar fabulos”, – dicționar de simboluri animaliere de Jean-Paul Clébert etc. Radu Valter e un nume care va rămîne în cultura românească. Doamna Brândușa, care activa la acest teatru încă din 1950, înainte de a se cunoaște cu Valentin Silvestru, avea cuvinte de laudă pentru Radu Valter, care strălucea prin ținută și cultură.

Brândușa Zaița-Silvestru s-a născut la Botoșani, la 8 iulie 1933, primind numele Marioara-Brândușa. De la tatăl său, Mihai Zaița, păstrează numele de familie și după căsătorie (8 ianuarie 1960), la Zaița adăugînd Silvestru.

În 1960, a absolvit I.A.T.C. Secția Actorie, iar după 1990 a fost profesoară la U.N.A.T.C. La televiziunea națională, a realizat seriale cu păpuși pînă în ’80. A colaborat la Teatrul radiofonic între 1959 și 1985. Extrem de inventivă, a dat naștere unor personaje memorabile: Elefănțelul curios, Cenușăreasa, Puiul, Coțofana hoață, Sînziana, Nevestele lui Don Cristobal etc. A fost voce în filmele de animație pentru copii, precum Uimitoarele aventuri ale muschetarilor, semnat de Victor Antonescu, i s-a auzit vocea unui personaj din Coana Chirița (la radio, 1986), a participat la filmul Bună seara, Irina (alături de Ștefan Iordache și Vali Seciu) ș.a. Antrenat alături de soție, Valentin Silvestru colaborează la volumul Teatrul de păpuși din România (1968).

Nenumărate au fost distincțiile primite, prin care i s-au recunoscut meritele în teatrul de păpuși și ca actriță: a primit de două ori Premiul UNITER, precum și diplome de excelență de la colegii de breaslă din Timișoara, Arad, Oradea, Galați etc., diplomă de excelență pentru întreaga activitate la Teatrul „Țăndărică”. La acestea se adaugă Ordinul Meritul Cultural Clasa a V-a pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice, semnat de N. Ceaușescu (6 noiembrie 1967) și Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (13 decembrie 2002). A rămas aceeași persoană primitoare, cu replica pe buze, vioaie, gata oricînd să ajute pe cei interesați, cu informații utile. Am vizitat-o, de cîteva ori, la locuința din Piața Kogălniceanu, și m-au impresionat ordinea și curățenia de farmacie care domneau chiar și în balconul cu deschidere spre statuia lui Kogălniceanu.

În septembrie 2019, după „Sîntă Mărie”, am stabilit o zi de vizită, promițîndu-i că-i fac o surpriză. O nouă carte? – m-a întrebat bucuroasă. Nu, ceva mai important decît o carte! Vai, să nu-mi aduci cadouri că nu mai am unde să le mai pun! Nu sînt „cadouri”, e ceva de suflet! M-a primit, ca de obicei, cu sucuri și o tavă de prăjituri. I-am desfășurat, pe masă, articolul VALENTIN SILVESTRU, umorist și critic teatral, apărut în revista de înaltă cultură „CURTEA DE LA ARGEȘ” (redactor-șef Acad. Gh. Păun), pe două pagini mari. A rămas nemișcată. A luat paginile, le-a privit cu aviditate, s-a uitat la mine cu ochii umezi și și-a dat cu palma în piept: „Ah, de-acum pot să mor! Credeam că a fost uitat!”. Ce să vă mai spun? Cine se gîndea că, după trei luni și ceva, i s-au îndeplinit cuvintele? În ultima săptămînă a lui decembrie, a făcut gripă. S-a tratat acasă, cîteva zile, dar s-a agravat și a fost luată cu salvarea. După cîteva zile a murit la spital, sîmbătă, 28 decembrie 2019. Am fost anunțată de sora dumneaei, cu care locuia. I-au fost alături, pînă în ultima clipă, sora Liliana și verișoara Nicoleta. Plecarea ei într-o lume mai bună, mai dreaptă, a fost anunțată cu durere, pe internet, de colegi și prieteni, precum Monica Duțu, Adi Mondiru, Viorel Tudorache, Grațiela Ștefan-Ene.

Înmormîntarea a avut loc în ultima zi a anului, la Cimitirul „Izvorul Nou” din cartierul Dristor. A fost prezentă multă lume din domeniul teatrului și al culturii, care i-au adus un ultim omagiu. După slujba oficiată, în capela cimitirului, de doi preoți, a vorbit Grațiela Ștefan-Ene, care a evocat momentele principale ale vieții celei care stătea, pentru ultima dată, cu fața către cer, dar cu ochii închiși. Fosta sa studentă a subliniat faptul că Doamna Brândușa a fost nu numai o profesionistă desăvîrșită, ci și un om care punea  mult suflet în tot ce făcea. A fost apropiată de oameni, de copii, de studenți. „Mie mi-a fost nu numai Profesoară, ci și prietenă. De fapt, între noi mai exista o legătură, o coincidență dată de Dumnezeu: deși eram născute în ani diferiți, ambele am văzut lumina într-o zi de 8 iulie. Prin păpușile create, prin mînuirea lor, prin glasul ei, a dăruit copiilor sufletul ei. Va rămîne un simbol pentru teatrul de păpuși și în viața culturală a țării. Îi vom păstra vie amintirea”.

Apoi a vorbit și cea care scrie aceste rînduri, încheind cu versurile unui cîntec învățat de la Părintele Constantin Galeriu, la Biserica „Sf. Vasile” din Ploiești, unde și-a petrecut copilăria și adolescența, pri­ceasnă cu accentuată notă de doină:

Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergînd

Fără să ne mai dăm seama unde ne-am trezit și cînd

Fericirile sînt halte unde stăm cîte-un minut

Pînă să ne mai dăm seama, sună, pleacă, a trecut

Iar durerile sînt stații lungi de nu se mai sfîrșesc

Și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc

Ne trec zilele, trec anii, clipe sfinte și dureri,

Așteptînd hrăniți de visuri noi momente de plăceri

Mulți copii voioși se urcă, cîți în drum n-am întîlnit

Iar cîte-un bătrîn coboară, trist, de forțe istovit

Vine însă-odată vremea să ne coborîm și noi

Ce n-am da atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi

Căci pe cînd privim în urmă plîngem timpul ce-a trecut,

Sună goarna veșniciei, am trăit, dar n-am știut.

Actrița Brândușa Zaița-Silvestru a știut pentru ce-a trăit: „Am avut parte de cea mai frumoasă perioadă a vieții mele aici, la Teatrul Țăndărică, și am iubit toate marionetele pe care le-am mînuit”. Ea a rămas în amintirea și în conștiința românilor drept „Zîna păpușilor”, care-și împrumuta vocea personajului căruia îi dădea viață. Și nu va fi uitată.

Dr. ELIS RÂPEANU