Se cunosc strînsele legături epistolare, schimburile de daruri şi
emisari ce au avut loc între Cons­tantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, influentul său unchi şi sfetnic Constantin Cantacuzino stolnicul şi lor­dul William Paget, cel care, între anii 1693-1702, a fost ambasadorul regelui Angliei la Istanbul, mai cu seamă în decursul mediaţiei şi tratativelor care au pre­cedat încheierea păcii de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) între Imperiul Otoman şi adversarii săi din Liga Sfîntă (Austria, Polonia, Veneţia şi Statul papal). Paget a avut chiar prilejul să se întîlnească cu amintiţii săi interlocutori români, cu prilejul trecerii sale prin Ţara Românească (18 aprilie - 5 mai 1702), în drum spre Londra, după încheierea misiunii sale la Curtea sultanilor. Fără a mai avea acelaşi grad de intimitate, atît succesorul său la Poartă, Sir Robert Sutton, cît şi colegul acestuia de la Viena, George Stepney, au căutat să menţină legăturile stabilite cu domnitorul muntean şi înaltul său dregător, îndeosebi pentru a facilita trecerea corespondenţei pe care o schimbau cei doi diplomaţi englezi prin Ţara Românească, într-o vreme în care răscoala curuţilor condusă de principele Transilvaniei, Francisc Rákóczi, făcea nesigure căile de acces prin Serbia între Viena şi Istanbul. În acelaşi timp, în depeşele expediate de către cei doi diplomaţi către Secretariatul de stat din Londra, dar în mod special de către Sir Robert Sutton, se întîlnesc diferite informaţii despre domnul Ţării Româneşti şi învăţatul stolnic. Toate aceste ma­teriale documentare descoperite la Public Record Office şi la British Library, în decursul ultimei deplasări de studii pe care am efectuat-o în 1988 în Marea Britanie, prin bunăvoinţa centrului de studii Great Britain/East Europe din Londra, sînt inedite.
Vom reproduce pentru prima dată cîteva extrase dintre cele mai importante din corespondenţa celor doi diplomaţi englezi privitoare la unele evenimente contemporane lor: Răscoala curuţilor, călătoria lui Brâncoveanu la Adrianopol (1703), campania de la Prut (1711), căderea domnului Ţării Româneşti (1714) şi a Cantacuzinilor (1716).
Pentru început, textul scrisorii adresată de George Stepney stolnicului Cantacuzino în primăvara anului 1703, această epistolă fiind singura primită în limba franceză. Ea conţine date de tot interesul privitoare la politica europeană și ne furnizează noi elemente despre gradul de familiarizare a stolnicului cu asemenea probleme. Iată conţinutul scrisorii:
Scrisoarea domnului Stepney
către Contele Cantacuzino
„Domnule,
Această scrisoare este alcătuită pentru a aduce la cunoştinţa Excelenţei Voastre că Milord Paget a sosit în sfîrşit cu bine la Londra la 12/23 ale lunii trecute. Două nave de război pe care le avea ca escortă au fost ata­cate de o escadră de 7 vase de război franceze şi, în timp ce lupta fusese angajată toate yahturile au avut timp să scape, dar unul din vasele noastre de război a avut nefericirea să fie capturat de francezi.
Fortăreaţa din faţa Bonnului a fost cucerită cu sabia în mînă în noaptea dintre 9 şi 10 mai şi mai multe depeşe ne asigură că însuşi oraşul ar fi capitulat la 14 ale lunii de faţă, despre care aşteptăm confirmarea prin curierul de poşetă următor. Circulă un zvon după care 50.000 de turci ar mărşălui în prezent fie împotriva moscoviţilor, fie a polonezilor. Rog pe Excelenţa Voastră să mă înştiinţeze prin cîteva rînduri despre ce este vorba. Sîntem nerăbdători să ştim ce vor întreprinde francezii după joncţiunea lor cu electorul Savanei în apropiere de Villengen”.
Viena, 23 mai 1703 (British Library Additional, ciornă origi­nală în epistolarul lui George Stepney)
O altă serie de rapoarte, datorate de această dată lui Sir Robert Sutton, se referă la faimoasa călătorie efectuată de Brâncoveanu la Adrianopol în primăvara anului 1703, la porunca marelui vizir Rami Mehmed paşa, în urma intrigilor duşmanilor domnului, în special ale marelui dra­goman al Porţii, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care sperau că voievodul muntean va fi mazilit şi i se vor confisca averile. Cu tactul şi diplomaţia sa recunoscute, dar și cu ajutorul prietenilor şi al pungilor cu bani, Brâncoveanu a reuşit nu numai să răstoarne uneltirile adversarilor săi, dar chiar a fost confirmat domn pe viaţă de către sultanul Mustafa II – este drept, în schimbul măririi haraciului către Poartă. Pe lîngă datele pline de interes pe care ni le dă asupra acestei călătorii Brâncoveanu însuşi în însemnările sale de taină, apoi de cronicarul de curte Radu Greceanu şi secretarul lui vodă, Anton Maria Del Chiaro, pre­cum şi alţi diplomaţi străini de la Poartă (francez, veneţian, rus şi austriac), iată că acest important eveniment politic românesc apare con­semnat şi în rapoartele ambasadorului englez la Istanbul. Însemnările sale comple­tează sau, în alte cazuri, confirmă unele ştiri cunoscute din alte izvoare mai sus amintite.
De pildă, la 9 mai 1703, Sir Robert Sutton scria din Pera secretarului de stat pentru afaceri externe din Londra, Sir Charles Hedges, că „Poarta a trimis după domnul Ţării Româneşti să vină la Adrianopol. El (domnul – n.m.) a încercat să răscumpere această călătorie, oferind, se spune, 1.000 pungi cu bani (o pungă conținea 200 de galbeni – n.m.). Dar vizirul n-a admis nici un refuz. Domnul este nevoit să se prefacă a consimţi la venirea sa, dar aduce ca scuză că este foarte bolnav şi incapabil să facă această călătorie, de aceea a depus noi eforturi să o răscumpere în bani. Este cunos­cut ca fiind foarte bogat şi este posibil ca scopul (chemării sale – n.m.) să fie acela de a-l prăda de toate bunurile ce le are, dacă va scăpa (cu viaţă – n.m.) şi fără exercitarea vreunei violenţe împotriva sa. Toată lumea este în mare aşteptare să vadă dacă (domnul – n.m.) va încerca să scape prin fugă, ceea ce i-ar aduce mari neplăceri, sau dacă va îndrăzni să vină la Adrianopol” (Public Record Office, State Papers, fondul Turkey).
Abia cîteva luni mai tîrziu, Sir Robert Sutton revine asupra acestei chestiuni, într-un nou raport din 23 septembrie 1703, expediat tot din Pera, şi în care afirma următoarele: „Cred că nu am informat mai înainte pe Excelenţa Voastră de felul în care a fost tratat domnul Ţării Româneşti de către fostul vizir Rami Mehmed la venirea sa la Adrianopol, toate încercările sale de a-şi răscumpăra această călătorie dovedindu-se de­şarte. Tributul său a fost ridicat de la 270 la 400 de pungi pe an şi a fost obligat să dăruiască sultanului la audienţa sa 200 de pungi şi alte 100 mamei acestuia, Sultana Validă. Dar nici vizirul, nici muftiul, sau kislar aga, n-au primit nimic de la dînsul. Totuşi, cheltuielile celelalte ale călătoriei sale s-au ridicat la 400 de pungi. Părerea că el a plătit tribut şi împăratului german mai stăruie încă în mintea poporului său (zvonul fiind cu totul fals – n.m.)“.
În sfîrşit, la 18 octombrie 1703, ambasadorul englez revenea cu precizarea că „domnul Ţării Româneşti a fost obligat să plătească 500 de pungi cu bani pentru confirmarea sa (în scaun – n.m.) de către noul sultan (Ahmed III, succesorul fratelui său, Mustafa II – n.m.)”.
La 15 august 1703, Stepney a făcut şi el o menţiune a întoarcerii lui Brâncoveanu de la Adrianopol, în raportul înaintat secretarului de stat Hedges: „De la ultima (mea depeşă – n.m.), mai mulţi negustori englezi din Alep şi Smirna au sosit aici; ei au însoţit pe domnul Ţării Româneşti, din Turcia pînă la reşedinţa sa din Bucureşti, şi în drumul lor prin Ungaria s-a întîmplat să treacă prin Arad, Szeged şi alte locuri“ (Archivum Rakoczianum).
O altă serie de scrisori schimbate între ambasadorii britanici de la Viena şi Istanbul, sau rapoarte ale acestora către Secretariatul de stat pentru afacerile externe din Londra, se referă la implicaţiile răscoalei antihabsburgice a curuţilor pentru domnul Ţării Româneşti şi la poziţia complicată a acestuia, încercînd să-şi păstreze neutralitatea între beligeranţi, deşi era supus presiunilor atît de habsburgi, cît şi de răsculaţii lui Rákóczi. Din Pera, Sir Robert Sutton scria lui George Stepney, la 23 septembrie 1703, că „nu am primit nimic de la dvs. neconfirmat, după cîte ştiu eu, exceptînd scrisoarea din 11 iunie şi o alta pe care am primit-o astăzi datînd din 29 trecut, pe calea Ţării Româneşti, pentru care vă sînt foarte obligat“ (British Library, Additional). Acelaşi emitent revenea la 27 septembrie, precizîndu-i că „drumurile sînt aşa de infestate de rebelii din Ungaria, încît ştirile pe care consulul britanic din Smirna, William Sherrard mi le-a adus sînt cele mai recente pe care le-am putut obţine pînă astăzi din lumea creştină, deoarece în vremuri de linişte scrisorile venind de la Viena pe calea Ţării Româneşti fac în general 25 de zile“.
În scrisoarea adresată secretarului de stat la 18 noiembrie 1703, Sir Robert Sutton îl informa că expediase ultimul raport la 27 octombrie, prin curier imperial la Viena şi spera că ajunsese cu bine în mîinile sale. Arătînd că drumurile prin Ţara Românească şi Transilvania deveniseră, pentru moment, nesigure din pricina raidurilor rebelilor curuţi, diplomatul englez afirma că va încerca de data aceasta şi calea Belgradului, pe care o socotea, deocamdată, mai oportună.
La 8 ianuarie 1704, Sutton revenea cu ştiri către Hedges, informîndu-l că „ceea ce provoca spaimă pentru Transilvania sau Ungaria era: 1. marile succese ale rebelilor şi condiţia precară a treburilor împăratului în Germania, după pierderea oraşului Landau, împreună cu permanentele solicitări la Poartă ale francezilor şi emisarilor unguri care de curînd au prezentat chiar o scrisoare a principelui Rákóczi către marele vizir.
2. Poarta a dat poruncă domnului Ţării Româneşti să nu, îngăduie trecerea nici unei scrisori prin acest principat către teritoriile împăratului, iar mai de curînd obligaţia să construiască 30 de brigantine noi (ambarcaţiuni uşoare – n.m.), ca acelea folosite pe Dunăre în trecutul război (din 1683-1699 – n.m.)“. Sutton revenea apoi la 18 ianuarie, arătînd că „Poarta a dat straşnică poruncă domnului Ţării Româneşti să nu îngăduie trecerea nici unei scrisori prin palatul său de la sau către ţă­rile împăratului”. Totuşi, în mod curios, „dregătorii Porţii s-au grăbit foarte tare şi ne-au presat, pe ambasadorul olandez, şi pe mine, să ne expediem de îndată şi fără zăbavă curierul, încît eu cred că aceasta au făcut-o spre a-şi ascunde un anumit scop, altfel neputînd obţine nici un fel de ştire din
lumea creştină“.
Totodată, la 20 februarie, Sutton făcea cunoscute secretarului de stat Hedges febrilele pregătiri de război ale Porții, lăsînd impresia că, în urma presiunilor Franţei, ar voi să atace Imperiul habsburgic, spre a veni în ajutorul răsculaților curuţi; printre alte porunci, Poarta trimisese și pe aceea de a se procura „șase sute de cai din Țara Românească și patru sute din Moldova, cai apți să care piesele de artilerie“. Copia aceluiaşi raport a fost trimisă și lui Stepney, la Viena.
Slăbiciunea militară a otomanilor şi dezbinările interne i-au împiedicat, însă, să intervină fățiș în conflict; ei au fost temperați în zelul lor războinic și de intervențiile Angliei și Olandei, dar și de teama faţă de puterea mili­tară a Imperiului habsburgic. Cu toate, insistenţele Franţei, Poarta s-a mulţumit să dea doar un ajutor indirect curuţilor, pe care, în final, în urma insuccesului răscoalei lor, i-a şi abandonat fără nici un scrupul. Poziţia ambiguă a Porţii rezultă de altfel limpede şi din raportul înaintat de Sutton, la 21 iunie 1704 către secretarul de stat: „Nu se poate nega că ei (otomanii – n.m.) doresc cu ardoare succesul rebelilor şi le-a oferit pînă acum ajutor pe sub mînă, ca şi sprijin moral, iar uneori chiar şi cîte o mică asistenţă. Au acordat un paşaport şi scrisori de recomandare către domnul Ţării Româneşti pentru secretarul Ambasadei franceze care se duce în Ungaria. Amintitul domnitor a remis de asemenea mai multe sume de bani din partea francezilor către unguri, ceea ce este de presupus că n-ar fi făcut-o fără îngăduinţa și ştiinţa Porţii“.
Politica abilă a lui Brâncoveanu l-a menţinut pe domnitorul român într-o stare privilegiată de arbitru, acordînd ajutoare umanitare şi posibilităţi de refugiu răsculaţilor curuţi şi totodată păstrîndu-şi în taină relaţiile cu habsburgii prin corespondenţă şi trimiteri de emisari. Răscoala curuţilor, încheiată prin capitularea lor la Satu Mare (26 aprilie 1711) şi pribegia principelui transilvan Francisc Rákóczi II peste hotare a pus capăt doar vremelnic încercărilor cu care se confrunta Constantin Brâncoveanu, căci de îndată el a fost pus în faţa unor complicaţii şi mai mari. Acestea au izvorît din ruperea relaţiilor dintre Poartă şi Rusia, ca urmare a înfrîngerii suferite de Carol XII al Suediei la Poltava (8 iulie 1709) şi a răsturnării echilibrului politic din sud-estul Europei, otomanii considerîndu-i acum pe ruşi cei mai periculoşi adversari ai lor. Monarhul suedez, refugiat la Tighina (Bender), împreună cu hatmanul cazacilor Ivan Mazeppa, bucurîndu-se şi de concursul Franţei, permanent la Poartă, cu scopul declanşării unei confruntări ruso-otomane. Acest fapt a constituit un mare pericol pentru Brâncoveanu şi Cantacuzini, aliaţi de taină ai ţarului Petru cel Mare, cu care, de mai multă vreme, întreţineau o susţinută corespondenţă secretă.
Deşi războiul a fost declarat de turci la 28 noiembrie 1710, ostilităţile nu s-au declanşat imediat. Dregătorii Porţii au aflat însă despre legăturile tainice dintre Brâncoveanu şi ţarul rus în urma trădării comise de hatmanul Mazeppa, prin intermediul căruia se făcuse schimbul de scrisori între domnul muntean şi Petru cel Mare şi cancelarii imperiali Golovin şi Golovkin, şi au hotărît să ia măsuri de supraveghere strictă. Astfel, au hotărît să trimită în Moldova ca domn de „război“ pe Dimitrie Cantemir, cunoscut la Istanbul ca duşman al lui Brâncoveanu, acesta primind sarcina să-l supravegheze pe domnul muntean spre a-l împiedica să treacă de partea ruşilor şi, în final, să-l aresteze şi să-l trimită la Poartă. Otomanii au comis, fără să ştie, o eroare capitală: în pofida duşmăniei pe care o purta lui Brâncoveanu, Cantemir era în realitate un adversar înverşunat al Porții şi a îmbrăţişat numaidecît cauza creştină. Semnarea tratatului de alianţă de la Luţk (13/24 aprilie 1711) între Moldova și Rusia, i-a descumpănit pe otomani şi aliaţii lor tătari, dar l-a pus pe domnul muntean într-o situaţie extrem de delicată. Din pricina ameninţării oştirii marelui vizir Mehmed Baltagi, care se apropia de graniţele principatului muntean, Brâncoveanu nu se putea alătura imediat ţarului rus. Cantemir însuşi nu-şi făcuse cunoscută noua orientare decît după intrarea trupelor ruse în Moldova. Acest moment este comentat în raportul din 26 iunie 1711 al rezidentului britanic la Tighina, căpitanul James Jefferyes, trimis pe lîngă Carol XII. Raportul era destinat Secretariatului de stat din Londra, dar conţinutul lui fusese adus şi la cunoştinţa ambasadorului de la Istanbul, Sir Robert Sutton. „Această acţiune – scria Jefferyes – a avut un aşa mare efect asupra locuitorilor din Moldova, încît domnul, împreună cu dregătorii de frunte ai ţării, au trecut de partea ruşilor şi bănuiau foarte mult pe domnul Ţării Româneşti că a şi urmat sau va urma acest exemplu“. Acest pas nu fusese şi nici n-a mai fost făcut de către domnitorul muntean, în schimb, nerăbdătorul şi imprudentul spătar Toma Cantacuzino, aflat în tabăra domnului la Urlaţi, s-a grăbit să treacă la ruşi în fruntea unui steag de călăreţi şi a altor cîteva căpetenii ale oştirii. Deşi această acţiune se desfăşurase fără asentimentul lui în contextul apărut ca urmare a eşecului militar al lui Petru cel Mare, consecinţele necugetatului act al spătarului Cantacuzino aveau să fie suportate de către domnitorul Brâncoveanu.
Strategia improvizată, carenţele din serviciile de aprovizionare şi greşelile tactice ale ţarului şi comandanţilor săi au dus la înfrîngerea de la Stănileşti (11/22 iulie 1711), în urma căreia Petru cel Mare a fost silit să încheie grabnic pacea, chiar acolo, în tabăra de pe Prut (la 12/23 iulie), pierzînd Azovul şi urmînd să părăsească Moldova, urmat de nefericitul ei domn Cantemir, plecat pentru totdeauna în pribegie.
Pentru Brâncoveanu, înfrîngerea ţarului, adăugîndu-se defecţiunii lui Toma Cantacuzino, a fost de-a dreptul nefastă. Bănuielile Porţii privind nesinceritatea lui au început să planeze mai grav ca oricînd, iar singurele, dar slabele sale speranţe se îndreptau, zadarnic, către habsburgi. Această situaţie nu a scăpat atenţiei cercurilor diplomatice engleze. Iată şi cîteva exemple.
Reproducînd informaţiile obţinute de la Charles Whitworth, rezidentul englez la curtea ţarului între anii 1708-1712, date procurate prin intermediul lui Sir Francis Palmes, ambasadorul englez la Viena (1709-1712), Sir Robert Sutton a trimis un raport Secretariatului de stat, la 19 august 1711, din care cităm: „Scrisori de la domnul Ţării Româneşti, din 31 iulie şi 4 august (ce reprezintă o corespondenţă ţinută aici, la Viena, în mare taină), confirmă în general ştirile primite mai înainte despre o victorie turcească şi încheierea păcii, dar principalele prevederi sînt menţionate într-un chip mai îndoielnic, cu «se spune». În încheierea ultimei sale scrisori, domnul se exprimă într-un mod cu totul semnificativ. «E o treabă proastă că moscoviţii au fost siliţi să facă o pace atît de potrivnică intereselor lor». Vă redau propriile sale cuvinte şi trebuie doar să adaog că acest domn este de religie ortodoxă şi deloc mulţumit de eşecul ţarului“.
Ambasadorul britanic Palmes adusese la cunoştinţa secretarului de stat Henry St. John, lord Bolingbroke, încă de la 11 august 1711, că „veştile despre încheierea păcii la solicitarea ţarului au fost confirmate prin ştiri parvenite de la domnul Ţării Româneşti”. Palmes primise ştirea de la informatorul său Merlin, care obţinuse „confirmarea domnului Ţării Româneşti că pacea se încheiase“.
Soarta lui Brâncoveanu, lăsat să mai domnească încă trei ani în deplină nesiguranţă, era însă, pecetluită. Atîta vreme cît otomanii se ştiuseră slabi şi siliţi să rămînă într-o expectativă prudentă faţă de ruşi şi austrieci, ei toleraseră acţiunile lui Brâncoveanu şi încercările sale de apropiere faţă de marile puteri creştine, care, pînă la un punct, le şi conveneau, deoarece, fiind obligat să se disculpe în faţa învinuirilor ce i se aduceau, domnul muntean nu numai că vărsa însemnate sume de bani dregătorilor Porţii, dar cîteodată era silit să le procure şi unele informaţii cu caracter general. Pînă în cele din urmă, Brâncoveanu a căzut deci victimă politicii revanşarde a otomanilor, care, după ce învinseseră pe ruşi, nutreau speranţa ştergerii umilinţelor păcii încheiate la Karlowitz. În felul acesta, bătrînul voievod a fost mazilit la 24 martie 1714, după o domnie de aproape 26 ani şi dus în captivitate în capitala Imperiului otoman cu toată familia şi o mare parte a averii sale.
La 2 aprilie 1714, Sir Robert Sutton transmitea din Pera Secretariatului de stat ştirea căderii lui Brâncoveanu. Privitor la soarta lui Ştefan Cantacuzino, dintr-un alt raport al lui Sutton, din 30 ianuarie 1716, aflăm că „fratele (de fapt, cumnatul acestuia, Radu Dudescu – n.m.) domnului. Ştefan Cantacuzino, fostul voievod al Ţării Româneşti, a asigurat aici, la Istanbul, mai mulţi prieteni, că şi-a luat măsurile de precauţie atît de bine, încît zisul voievod nu va cădea niciodată în mîna turcilor spre a fi tratat aşa cum a fost predecesorul său. Totuşi, voievodul a fost nevoit să sufere a fi arestat de aga ce a fost trimis ca să-l mazilească şi care îl aduce acum împreună cu tatăl său, domnul Constantin Cantacuzino“.
La cîteva zile după sosirea lor în capitala Imperiului otoman, Ştefan vodă şi stolnicul Constantin au şi fost amenintaţi cu tortura, spre a-şi declara averile, după cum raporta Sutton la 18 februarie 1716: „Domnul Ştefan Cantacuzino, fostul principe al Ţării Româneşti, şi tatăl său, Constantin Cantacuzino, un bărbat în vîrstă de 80 de ani, au fost conduşi aici cu în­treaga lor familie de către aga care a fost însărcinat cu transmiterea poruncii mazilirii principelui. După cîteva zile au fost închişi în temniţă şi băgaţi în fiare şi toţi banii, bijuteriile şi mobilele ce le-au luat cu ei şi despre care se spune că sînt de mare preţ, sînt inventariate de tefterdar efendi. Se crede că ei vor fi torturaţi spre a se descoperi restul bunurilor lor, de s-ar putea să scape cu viaţă”.
Previziunile ambasadorului britanic nu s-au adeverit, vodă şi bătrînul său tată căzînd pradă – ca şi alţi membri ai familiei lor – răzbunării sultanului şi marelui vizir, pierind de mîna gîdelui în noaptea de 26 mai/6 iunie spre 27 mai/7 iunie 1716. Momentul uciderii lor n-a mai fost prins de Sir Robert Sutton, care, încheindu-şi misiunea la Poartă, părăsise Istanbulul.
Instaurarea regimului fanariot în Moldova şi Ţara Românească şi noua orientare politică a acestuia în privinţa puterilor occidentale, cu precădere spre Franţa, au dus la o răcire a relaţiilor cu ambasadorii britanici în Imperiul otoman. Aceste relaţii vor deveni sporadice şi lipsite de cordialitate, pentru o bucată de vreme, cu atît mai mult cu cît după pacea de la Passarovitz (21 iulie 1718) urmează o perioadă de dezinteres a Angliei pentru zona sud-est europeană, ochii ei fiind ţintiţi spre Atlantic şi Indii.
PAUL CERNOVODEANU