Bolnav de Basarabia
  • 09-12-2024
  • 0 Comentarii
  • 108
  • 1

Interviu: „Cărțile care zidesc”* Traian Vasilcău în dialog cu scriitorul Ion Machidon * Centrul Academic „Mihai Eminescu”, Chișinău

Traian Vasilcău: Dragi spectatori, sîntem la o nouă ediție a emisiunii ,,Cărțile care zidesc”. Vreau să vă spun că invitatul de astăzi are doar cărți care zidesc. Cărțile sale nu dăunează, nu prăbușesc omul, ci îl ajută să crească și să se dezvolte. Este vorba de poetul, prozatorul, romancierul, publicistul Ion Machidon de la București, născut la Urechești, Bacău, care de cîțiva ani singur recunoaște că este bolnav de Basarabia. Este bolnav de idealul Unirii, de basarabeni, de valorile basarabenilor, fiind unul dintre puținii intelectuali de marcă din țară care face, nu doar că vorbește, făptuiește lucruri importante de unire între cele două maluri de Prut. Vă salutăm prezența la Chișinău, domnule Ion Machidon, frate Ion Machidon, cum vă spunem, ne bucurăm că ați venit la Centrul Academic „Mihai Eminescu”, din orașul nostru. Cu ce gînduri reveniți la Chișinău de la București?
Ion Machidon: Am venit cu cele mai frumoase gînduri, de prietenie, de fraternitate și vreau să vă spun, apropo la ce-ați zis dumneavoastră ceva mai devreme, că sînt bolnav de Basarabia – într-adevăr, sînt bolnav de Basarabia și cred că boala aceasta a mea nu se va vindeca decît atunci cînd frații noștri din România și din Basarabia vor trăi într-o libertate desăvîrșită și într-o îmbrățișare frățească în numele lui Dumnezeu și a credinței în care ne-am născut, pentru binele întregii Românii, România Unită, România Mare. Cred că atunci, într-adevăr, mă voi vindeca de această boală care mă frămîntă și m-a îndurerat încă de pe vremea în care eram acasă, copil, de pe malul Trotușului din comuna Urechești, județul Bacău, cînd ascultam la Radio Iași poezii citite din Grigore Vieru – Dumnezeu să-l odihnească! – și alți poeți, care vorbeau despre Basarabia, cu duioșie și dor de România. Eu îmi imaginam că Basarabia e ceva de pe altă lume, de pe altă planetă. Dar uite că a dat Bunul Dumnezeu ca în urmă cu aproximativ 6 ani, cînd la Concursul nostru de creație literară ,,Vara visurilor mele” – anul acesta ajuns la Ediția a XXIII-a, am dat Marele Premiu poetei Veronica Pîrlea-Conovali, din Basarabia. De atunci, peste un an sau doi, am fost invitat, aici, în Basarabia, să vorbesc despre cartea domniei sale pe care am editat-o la vremea aceea. Atunci mi-am dat seama că Basarabia într-adevăr nu e Basarabia venită din altă lume, de pe altă planetă. Basarabia este trupul țării noastre, este Moldova noastră dintotdeauna. Iar oamenii, frații mei basarabeni, românii mei – sînt cei la care am descoperit atîta românism, atîta bunătate și blajinătate. Iar faptele lor aveau să-mi confirme că, într-adevăr, sîntem români de viță veche și purtăm în noi bucuria Limbii Române pe care o avem moștenire de la cel care dă numele Centrului Academic Internațional ,,Mihai Eminescu”, unde astăzi a avut loc o frumoasă activitate literară, sărbătorită fiind poeta Dunia Pălăngeanu de la Giurgiu. Deci, uite, trei poeți – eu venit de la București, Dunia Pălăngeanu de la Giurgiu, iar poetul Mihai Istudor, de la Vălenii de Munte. Iar noi, aceste trei entități venite din trei localități ale României, ne-am întîlnit aici, în România Mare, împreună cu frații noștri poeți și scriitori basarabeni. Aceasta este, pentru mine, mai mult decît o bucurie, este o sărbătoare a literaturii, a poeziei trăite prin graiul celor care astăzi s-au găsit aici, oameni alături de care îmi doresc ca această sărbătoare să se desfășoare sub genericul „Pace între poeți și liniște pentru sănătatea României!”.
T.V.: Frate Ion Machidon, despre noi deseori se spune, în stil „persiflant”, că noi, scriitorii, oamenii de cultură din Basarabia, am fi rămas la Eminescu, de parcă Eminescu ar fi un prag inferior al dezvoltării spirituale. Cum vedeți dumneavoastră valorile spirituale din Basarabia?
I.M.: Este adevărată observația dumneavoastră despre ce spun unii dintre contemporanii noștri, luați de valul modernismului exacerbat, cum că poezia, să zicem, continuatoare a stilului eminescian – este depășită... Total greșit. Fiecare poet are dreptul la o judecată critică dreaptă, așezat acolo unde își merită locul și încadrat în curentul literar specific creației sale, inclusiv acei poeți care scriu ca odinioară și poeții moderni de azi. În opinia mea, se impune încadrarea fiecărui poet în curentul literar pe care și-a construit opera și-n care se regăsește ca stil și vocație poetică. Astfel de curente literare sînt la îndemîna oricărui poet: modernist, supra-modernist, clasic și neoclasic, urmat de curentul popular. Eu nu văd nici un fel de pericol cum că azi, în era internetului, încă se mai scrie ca pe vremea lui Eminescu, atîta vreme cît nu se atentează la valorile naționale și limba română, cum vedem că fac unii dintre poeții noștri moderni. Cu atît mai mult, este de dorit ca fiecare poet – cît de mare este sau de necunoscut, să contribuie în felul lui la moștenirea și tezaurizarea limbii române.
T.V.: Cum spunea Ienăchiță Văcărescu: ,,La creșterea limbii române și a patriei cinstite”.
I.M.: Iar limba românească nu poate să crească decît prin truda și prin efortul personal al fiecărui săvîrșitor de poezie. Iar cititorul este cel care alege ceea ce dorește din mulțimea aceasta de poeți. Istoricul și criticul literar alege ceea ce dorește. Nu este nimeni obligat să cînte la aceeași masă cu toată lumea. Fiecare are libertate – căci asta înseamnă libertate – atîta timp cît fiecare poet depune efortul să scrie în limba sa natală, pură, curată, ca un izvor de apă de munte.
T.V.: La noi, în ultimul timp, este privit, acceptat scriitorul drept un om care trebuie să cultive poezia pur existențială. Dumneavoastră sînteți unul dintre rarii scriitori care mergeți în cetate. Sînteți om al cetății. Nu vă este rușine de socialul din poezie, de patriotismul din poezie, de viața de zi cu zi a omului, a aproapelui. În felul acesta, continuați lucrarea lui Mihai Eminescu și a altor poeți care nu s-au îndepărtat de patriotismul și de viața socială a românului. Trebuie scriitorul să fie ancorat în cetate? Trebuie să fie suflet din sufletul neamului lui, coșbucian vorbind?
I.M.: Dragă Traian Vasilcău, problema aceasta trebuie dezbătută la nivel național. Este o problemă destul de interesantă, iar poporul, indiferent de globalizare, trebuie să țină la identitatea lui, la proprietatea lui de limbă, de obiceiuri. Da, eu am fost ancorat în realitate, sînt ancorat în realitate și am cultivat poezia patriotică – nu m-a interesat ce zic gurile rele, pentru că cei care vorbesc o fac de pe poziția de pe care le cade lor mai bine – fiindcă, dacă nu iubești cu adevărat poporul tău, nu iubești valorile tale naționale, atunci sîntem într-adevăr niște oameni pierduți, lași în fața istoriei. Iar eu, în conștiința mea literară, trecut prin viață, frămîntat de problemele vieții, am ajuns la concluzia că numai condeierii și poeții care au curaj să nu se dezică de ei și să se ancoreze cu toată energia lor creatoare și să dea peste bot tuturor nemernicilor și impostorilor, care și-au bătut și își bat joc de această țară și această națiune, pot face ca lucrurile să intre pe un făgaș normal, conform unei democrații corecte. Și asta este ceea ce am făcut, prin poeziile mele – am luat atitudine cu toată responsabilitatea, mi-am asumat totodată și riscurile de rigoare, considerînd că un popor fără de poeți nu poate să existe, așa cum nu e posibil să existe poeți fără de poporul lor, pe care să îl cînte cu drag.
T.V.: Avem aici, în Biblioteca Centrului Academic Internațional ,,Mihai Eminescu”, volumul ,,O mie unu poeme scrise în limba română”, de Ion Machidon. Avem ,,În drum spre casă” – un roman tulburător despre viața dumneavoastră, despre copilărie, adolescență, tinerețe și ajungem pînă la maturitatea scriitorului. Spuneți-ne, vă rog, cu ce carte nouă ați venit astăzi, care va intra în fondul Centrului nostru Academic ,,Mihai Eminescu”?
I.M.: Astăzi am venit cu un volum nou de poezii care se numește ,,În șatra lui nea Laie”. Este o carte cu temă socială, în care prezint, metaforic, muzical, cu o energie de revoltă personală, ceea ce se întîmplă din cauza lumii politice și consecințele asupra omului de rînd, a omului de jos, omul străzii. Oameni care nu au ce să mănînce, oameni care nu au unde să doarmă, oameni care nu se pot trata de suferințe mărunte, pentru că n-au suport financiar să meargă la medic, n-au suport financiar să meargă să se trateze. Și atunci, acești oameni ajung la periferia societății. Iar ceea ce fac eu aici, ,,În șatra lui nea Laie”, chiar din titlu reiese, este să denunț degringolada care se petrece în viața noastră actuală, în România. Vedem cu toții ce se întîmplă, vedem cu toții cum oamenii sînt lăsați pe drumuri fără nimic, oameni care se trezesc dimineața și nu știu ce să facă pentru a-și aduce acasă bucățica de pîine pentru copii și familie și mai ales pentru ei. Acest titlu, ,,În șatra lui nea Laie”, prezintă exact viața dintr-o șatră cum era odată, cînd țiganii umblau cu corturi, știm cu toții, dintr-un sat în altul, într-o degringoladă și într-o neașezare permanentă. În opinia mea, în democrația aceasta, în capitalismul acesta barbar am impresia că nimic nu este așezat bine, ci doar așezări la nivel de furăciuni, la nivel de banditism la drumul mare, dar toate sînt mascate.
T.V.: Eminescu spunea ,,În mine bate inima lumii”. Știm că sînteți nu doar un scriitor cu o conștiință dezvoltată a tuturor lucrurilor ce se întîmplă în societate, ci și o conștiință literară specială – cît de greu este să poți duce, în afară de inima ta, și inimile celorlalți din jurul tău?
I.M.: Nu este greu absolut deloc să duci ceva pînă la capăt, prin asumare, dacă tu consideri că ai energia și puterea de a aduce la inima celorlalți cu care te intersectezi ceea ce vezi tu în jurul tău. Pentru că trebuie să fii un foarte bun și un foarte fin observator, dar totodată trebuie să fii un om curajos, un luptător. Vă aduc un exemplu: regretata Leonida Lari a fost o luptătoare în peisajul literaturii, fiindcă a demascat, ca și marele poet Corneliu Vadim Tudor, nedreptățile sociale. Deci, noi avem și în momentul actual oameni care sînt revoltați, dar nu pentru pentru binele buzunarele lor, ci ei sînt revoltați și scriu pentru binele celor mulți – necăjiții a căror voce nu poate fi auzită niciodată.
T.V.: Poate trăi un scriitor – dacă este un scriitor adevărat, evident – fără un ideal? Și dacă nu, atunci care trebuie să fie idealul unui scriitor?
I.M.: E o întrebare care necesită o dezbatere largă... În cîteva cuvinte, spun că orice scriitor de la început pornește în lumea literară cu un ideal al său bine determinat. Dar, într-adevăr, scriitorul adevărat trebuie să aibă un ideal, unde vrea să ajungă și ce trebuie să facă el cu scrisul său. Un scriitor, prin cărțile lui, trebuie să creeze emoție, iar mesajul lui trebuie să fie clar, corect, sincer... Revenind la discuția de mai devreme – îmi asum dreptul de a spune că o operă literară trebuie să fie scrisă cu talent, care să atingă coarda aceea sensibilă a cititorului, determinîndu-l să ia seamă la tot ce freamătă în jurul său, viața în profunzimea ei... Cu oameni buni, și oameni frumoși, și oameni mai puțin frumoși, și oameni mai puțin intelectuali sau inteligenți, și atunci idealul său scriitoricesc va fi atins, în genialitatea condeiului său. Idealul pentru orice scriitor nu trebuie să fie de tipul ,,doar scriu și public o carte”, ci trebuie să însemne mult mai mult de atît: curajul de a spune lucrurilor pe nume!
T.V.: O carte trebuie să zidească în mod obligatoriu?
I.M.: Sigur... O carte dacă nu posedă și motivația respectivă, atunci degeaba este scrisă... Sînt scriitori care scriu de dragul de a scrie, fără un ideal anume, fără să le pese cui i se adresează și pentru ce o fac – pentru ca, în cele din urmă, să nu aducă nimic, sau aproape nimic ca noutate editorială... Poetul scrie poezie, dar poetul, pentru a rămîne nemuritor, trebuie să conștientizeze de la început că valoarea lui în posteritate va depinde de ceea ce realizează ca operă literară.
T.V.: Vă mulțumim pentru acest interviu! Pînă la alte revederi, la Chișinău, București, Giurgiu sau oriunde va dori Dumnezeu!
I.M.: Mulțumesc din suflet pentru revedere și vă așteptăm cu drag, frate Traiane, acasă, în România lui Caragiale, la București!
Interviu realizat de Traian Vasilcău,
Chișinău, Republica Moldova

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite