Biserica Stavropoleos, o mică bijuterie în centrul Bucureştilor
  • 20-09-2021
  • 0 Comentarii
  • 55
  • 0

Fără doar şi poate, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Bucureşti este Biserica Stavropoleos. Sufocată azi între construcţiile monumentale care o înconjoară, reuşeşte totuşi să supravieţuiască şi să impresioneze. Construită în anul 1724 în stilul brâncovenesc prin stăruinţa arhiereului Ioanichie Stavropoleos, biserica a fost înzestrată de acesta şi cu numeroase proprietăţi care urmau să îi asigure veniturile. Printre acestea, un han şi 13 „prăvălii”, cele mai multe dintre ele „cu etaj”, situate pe străzile Stavropoleos, Lipscani şi pe strada Germană. Iniţial bisericuţa nu avea o cupolă, fiind înzestrată cu o turlă în timpul lucrărilor de renovare conduse de arhitectul Ion Mincu la începutul Secolului XX.

Biserica Stavropoleos, „pitită, e ca o bijuterie în teaca ei”

Numele străzii care dă din Calea Victoriei în centrul istoric se traduce prin „orașul crucii”. Nici că se putea un nume mai potrivit, căci aici găsim micul tezaur brâncoveneasc al Bucureștilor – biserica Stavropoleos. „Dacă luăm în sus strada Poştei, care taie de-a-curmezişul vechiul loc bălăcenesc, ajungem în faţa bisericii Stavropoleos. Pitită, ca la adăpostul zidurilor înalte ale caselor ce o umbresc, e ca o bijuterie în teaca ei. Şi îi mulţumeşti, în gînd, grecului Ioanichie care a făcut-o atît de frumoasă” – așa o localizează pe harta vechiului București Gheorghe Crutzescu.

Istoria frumoasei biserici datează tocmai din perioada fanariotă, mai exact din timpul lui Nicolae Mavrocordat. Se spune că un călugăr pe nume Ioanichie, care după ce a plecat din Grecia, țara de baștină, și a colindat lumea în lung și-n lat, a poposit în București. A găsit adăpost la biserica Sf. Ioan, lăcaș cunoscut și drept Biserica de la Hanul Grecilor, ridicat de Ghiorma Banul în 1564, pe locul de astăzi al CEC-ului. Aici, în scurt timp, fiind un om inteligent, dar și un călugăr cu har, Ioanichie devine arhimandrit.

În 1722, după ce a strîns ceva bani, el cumpără de la jupîneasa Despa un teren viran învecinat, scos la vînzare de către Mitropolie. Ioanichie, ca un adevărat om de afaceri, construi prima dată un han, o cîrciumă, apoi își ridică o casă. Trebuie menționat faptul că la acea vreme nu era neobișnuită prezența împreună a unui han și a unei biserici, în aceeași situație fiind, spre exemplu, și biserica Sărindari, Zlătari, Colțea sau Sf. Spiridon. Cînd, în sfîrșit, consideră că este momentul pentru a ridica și o biserică, arhimandritul observă că nu i-a mai rămas suficient loc. Din acest motiv, el este nevoit să cumpere de la vecin, serdarul Grecianu, încă un stînjen (aprox. doi metri) de pămînt pentru a avea loc de… altar. Așadar, la 30 octombrie 1724, biserica este ridicată. Între timp, curtea bisericii se mărește și mai apar un azil și o școală, toate trei instituțiile fiind întreținute din încasările hanului.

Cutremurele dese de la finalul Secolului al XVIII-lea, dar mai ales cel din 1838 provoacă mari pagube bisericii – în 1841, turla bisericii a fost dărîmată deoarece reprezenta un pericol. Restaurarea era necesară, dar avea să fie hotărîtă oficial abia în 1897, cînd Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor i-a oferit această sarcină marelui arhitect Ion Mincu. Acesta începe procesul în 1904, întrerupt de Marele Război și ocupația germană a Bucureștiului, dar și de moartea artistului, în 1912. Restaurarea este dusă la bun sfîrșit de către arhitectul Al. Zagorit, ucenicul lui Mincu, iar pictura este refăcută de către pictorul V. Damian. Tot în 1904, la inițiativa lui Ion Mincu, a fost construită, în stilul său specific neoromânesc, o clădire care adăpostește astăzi o adevărată comoară: volume de teologie, istorie și artă, manuscrise și alte obiecte de cult cu valoare inestimabilă, inclusiv fragmente din frescele bisericilor dărîmate în timpul comunismului.

Blestemul clopotelor

Văduvită azi de „toate acareturile”, biserica rezistă încă aşa cum au clădit-o înaintaşii noştri. Puţină lume mai ştie însă frumoasa legendă a clopotelor bisericii Stavropleos. Noi am găsit-o povestită cu har în paginile revistei „Ilustraţiunea Română”: „Puţini dintre bucureştenii ce trec de sute de ori pe zi prin spatele Poştei Centrale vor fi ştiind că, îngrămădită între palatele monumentale ale unor institute de credit, se află unul din cele mai preţioase juvaeruri artistice ale Capitalei noastre. Biserica Stavropoleos, vizitată mai mult de străinii veniţi de peste hotare, care cunosc din cărţi şi «baedekere» adevărata însemnătate artistică a acestui monument istoric, este foarte puţin cunoscută de locuitorii autohtoni. Împodobit cu frescele celor mai talentaţi zugravi bisericeşti, interiorul acestei biserici a fost renovat de marele arhitect Ion Mincu iar de atunci nu s-a mai făcut nimic pentru reparare, din lipsă de fonduri. Comorile de artă, argintăriile şi cărţile au fost duse la diverse muzee, şi chiar în vechea casă a bisericii s-au alcătuit un muzeu şi un atelier de sculptură.

Şi iarăşi puţini bucureşteni îşi vor fi aducînd aminte că biserica aceasta avea aproape în stradă o clopotniţă cu patru clopote. Unul mare şi ceva mai nou, iar trei mici, cu sunet de argint, cari s-au pus din dania boierului Stavrake Clococenu, cum iscăleşte el pe acte în anul de graţie 1812, adică în anul cînd Basarabia a trecut în robia rusească. Ienachie Stavropoleos, călu-
gărul după numele căruia se trage numele bisericii e, după cîte se pare, strămoşul boierului Clococeanu. Acesta a lăsat cu limbă de moarte dispoziţia așezării celor trei clopote mici, de aramă, care au dăinuit multă vreme. Acum, după dărîmarea clopotniţei însă, nu se mai ştie de soarta lor.

Stavropoleos, a cărui piatră de mormînt cu litere chirilice se află astăzi în curtea bisericii ce-i poartă numele, venise la noi în ţară de mulţi ani, ajungînd negustor bogat. Cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul a îmbrăcat rasa călugărească şi a purces la clădirea acestei biserici, pentru care a adus pe cei mai buni meşteri zidari din ţară şi din străinătate.

Din averea lăsată moştenire a lăsat cu blestem ca nepoţii săi să îngrijească de biserică, şi să-i facă o clopotniţă cu clopote multe frumoase. Boierul Clococeanu, unul dintre moştenitori, uitînd de blestemul călugărilor, s-a pus pe trai bun cu banii moşteniţi. Dar într-o bună zi, fiica lui cea mai mare, Ileana, s-a aruncat în heleșteul de la via Tîrca, dinspre Dudeşti-Cioplea, şi s-a înecat. Pasă-mi-te iubea Mira fără nădejde pe o beizadea, căreia nu-i păsa de ochii ei frumoşi. Speriat de acest tragic avertisment de dincolo de mormînt, boierul Clococeanu s-a cuminţit şi din marea lui avere a comandat la un vestit clopotar trei clopote mici de aramă, iar cînd a fost gata de turnat, nefericitul boier a lăsat în metalul topit să curgă lacrimi din ochii lui îndureraţi, ca să sune bine a jale clopotele blestemului.

Cînd au sunat prima oară clopotele Clococeanului, s-au adunat oameni din şapte mahalale să le audă, căci sunau mai jalnic decît doina cea mai jalnică. Sunetul era curat ca lacrima Clococeanului şi adînc, cum e adîncul în care a pierit frumoasa Ileana, cea nefericită. Legenda spune însă că aceste clopote au adus nenoroc celor ce le-au făcut şi neamul lor a decăzut pînă a pierit aproape de tot.

Legenda aceasta romantică am auzit-o într-o seară din postul Sf. Paşti, cînd vegheam alături de economul Ilarion al Mînăstirei Neamţ, răposat de mult întru Domnul. Era o seară limpede de april, cu stele multe pe un cer neted de nori. Şi povestea molcomă a stareţului Ilarion, care se retrăsese din vîltoarea lumei pentru o pricină de dragoste, mi-a rămas ascunsă, într-un colţ al inimei cu tot decorul acela maiestos al nopţii de april, al munţilor şi al luminiţelor din mînăstirea întunecată. De Paştile anului 1935, vizitînd monumentul de artă de la Stavropoleos, mi s-a deşteptat amintirea de demult a legendei economului Ilarion”.

Biserica Stavropoleos în prezent

În prezent, din vechea mînăstire nu a mai rămas decît biserica, alături de care există o construcție de la începutul Secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul Secolului al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu. Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani. Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale. Corul bisericii cîntă muzică neo-byzantină, acum rar întîlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținînd probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.

La 26 martie 2008 s-a reînființat Mînăstirea Stavropoleos ca mînăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Tunderea în monahism a primelor patru monahii a avut loc pe 28 mai 2008, iar la 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mînăstirii Stavropoleos de către Patriarhul Daniel.

R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite