Într-o blestemată zi de vineri, călare pe un măgar cu ochi de pucioasă fosforescentă, în sfînta cetate a Ierusalimului şi-a făcut intrarea însăşi Întunecimea Sa, Satana. Nu ştiu cum se face, dar mai toate tragediile se petrec vinerea. Într-o vineri a fost crucificat Isus, agonizînd 6 ceasuri, de la 9 dimineaţa pînă la 3 după-amiaza. Cutremurul din 4 martie 1977, de la Bucureşti, cu cei 1.500 de morţi pe care îi comemorăm în aceste zile, a avut loc, de asemenea, într-o vineri. Demolarea Bisericii Sfînta Vineri, în iunie 1987, s-a produs tot într-o vineri – în pofida alarmei pe care am tras-o împreună cu alţi 10 artişti ai ţării. Sinuciderea generalului Vasile Milea şi toată nebunia anarhică ce a urmat au avut loc tot într-o vineri, 22 decembrie 1989, zi pe care nişte diletanţi zgomotoşi s-au şi grăbit să o decreteze drept cea mai importantă dată a Istoriei Naţionale, cu mult peste 1 Decembrie 1918 (?!).

Exemplele pot continua. Probabil că există o magie neagră a acestei zile. Iată că tot o vinere funerară s-a consumat pe Planetă săptămîna trecută. E vorba de un măcel fără precedent, cel puţin în acest Secol XX. Nu trebuie să fac vreun efort special pentru a-mi păstra obiectivitatea, ajunge să deschid Biblia şi orice pornire spre părtinire e reprimată de lumina Cărţii Sfinte. În copilărie, prea iubiţii mei părinţi îmi spuneau că palestinienii sînt urmaşii filistinilor biblici, că între ei şi evrei au fost lupte grele încă de pe vremea lui David şi Goliat şi că acele pămînturi, mai cu seamă Ierusalimul, sînt ale evreilor şi ale strămoşilor lor. Adolescent fiind, eram mîndru că România era singurul stat din lagărul socialist care, sfidînd interdicţia Moscovei, păstra relaţii demne cu Israelul. Pe urmă, am citit într-o tipăritură rară că Imnul Naţional al Israelului este o Horă românească din Moldova, culeasă pe la 1878 şi dusă acolo, pe meleagurile de făgăduinţă ale Canaanului, de către primii evrei care aliau în viitorul lor stat. Am compătimit, ani de zile, cu suferinţele teribile ale evreilor: student fiind, am scris o parabolă teatrală intitulată „Absalom“ (după drama fiului iubit, dar răzvrătit, al Regelui David), piesă pe care intenţiona să o pună în scenă minunatul om care a fost regizorul Mihai Dimiu; în acelaşi timp, scriam poezii îndoliate în memoria victimelor atîrnate în cîrlige, la abatoare, minunîndu-mă cum de a fost posibil ca oamenii să facă altor semeni ai lor astfel de orori.

Între timp, contururile faptelor aveau să se mai schimbe întrucîtva. Aveam acces la documente şi tratate de Istorie, l-am descoperit pe Eminescu-gazetarul, am aflat cam ce făcuseră unii evrei mai pretutindeni pe unde îi vînzolise blestemul biblic: „În anul 70 după Christos, poporul evreu a fost împrăştiat în întreaga lume din cauza neascultării şi a lepădării lui Christos. În împrăştierea prin lumea largă, evreii au experimentat cu exactitate pedepsele prezise de Moise“ (Capitolul „Teme Biblice“, din Biblia tipărită în Germania, în 1989, în limba română). Şi astfel am aflat că evreii nu erau chiar aşa mieluşei, iar creştinii nu erau chiar aşa criminali, cum încercase şi mai încearcă să ne intoxice o propagandă aflată în proporţie de 80% în mîna sionismului mondial. Şi am mai aflat că savanţi englezi şi americani contestă însuşi Holocaustul, susţinînd cu dovezi, probe şi argumente logice că nemţii nu puteau să gazeze 6 milioane de evrei, întrucît aşa ceva era o imposibilitate fizică şi tehnică. Avînd în vedere şi umflarea artificială, peste noapte, a celor cca. 1.200 de victime evreieşti din România pînă la fabuloasa cifră de 400.000 (?!) – cîte ni se impută azi – înclin să cred că ar fi putut fi vorba de o stratagemă sionistă, pentru a stoarce Germania cam de 100 de miliarde de mărci, în 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc. De altfel, în Parlamentul israelian s-au ridicat, în 1992, voci care au cerut României uriaşe despăgubiri în dolari, iar săptămînile trecute, pe adresa Parlamentului României, s-a primit o scrisoare de o neruşinare fără seamăn, de la o organizaţie din Israel, prin care se cer iarăşi despăgubiri, dar şi înapoierea tuturor proprietăţilor, bunurilor şi pămînturilor pe care evreii le-ar fi deţinut la noi în ţară (voi publica incredibilul document în următorul număr al revistei „Politica“). Şi ce am mai aflat? Că evreii atît de mult i-au urît pe nazişti, încît, după 1949, cei mai zeloşi instructori ai armatei lor, ai poliţiei şi ai Mossadului erau… foşti ofiţeri de SS şi de Gestapo! Atîta cinism nu se poate explica doar prin atracţia victimei faţă de călău. E ceva mai mult. E pofta paranoică de dominare, de subjugare, de şantajare, de ilustrare a unuia dintre cele mai nedrepte sloganuri din istoria umanităţii: „Evreii sînt poporul ales de Dumnezeu“. Pentru ce merite sau misiuni o fi fost ales? Pentru a-L fi pălmuit, şi scuipat, şi biciuit, şi răstignit pe Mîntuitor? Şi cînd oare or fi avut loc alegerile astea, pe care le-au cîştigat evreii şi le-am pierdut noi, „neamurile“, „goimii“, „viermii“, cum ne tot numesc habotnicii hassidici? Evident, NU vorbesc de poporul evreu în ansamblul lui, popor pe care îl preţuiesc şi îl respect pentru geniul şi nobleţea sa. Eu vorbesc de o mentalitate, în virtutea căreia chiar fiii lui Israel se împart, ei între ei, în buni şi răi, iar presa din Israel e plină de această dichotomie. În revistele mele, cel puţin, am reprimat, întotdeauna, cuvîntul infamant cu care sînt insultaţi unii evrei. Aşadar, îi preţuiesc pe evrei, dar nu-mi plac speculanţii, teroriştii, şantajiştii, aroganţii care se încăpăţînează să creadă că cine nu e de acord, orbeşte, cu ei, înseamnă că e fascist şi că restul umanităţii n-are altă menire pe pămînt decît să reprezinte o turmă de dobitoace mînate la abator de ei, autorii Deicidului.

Ei bine (de fapt, rău), un astfel de abator s-a inaugurat vinerea trecută la Mormîntul Patriarhilor din Ierusalimul de Est. Legenda spune că aici sînt îngropaţi înşişi Adam şi Eva, apoi Abraham, Isaac şi Iacob. Odată cu trecerea mileniilor, aici au fost nevoite de împrejurări să coexiste trei religii monoteiste importante, reprezentate de creştini, mozaici şi musulmani. Probabil că aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu, Cel Unic şi Atotputernic. A încerca acum să separi aceste religii, să-i favorizezi pe unii şi să-i prigoneşti pe alţii, ar fi un sacrilegiu şi o tentativă primejdioasă, fiindcă toate cele trei credinţe sînt adînc încrustate în carnea Istoriei vii, adevărate, care freamătă de zbuciumul a milioane şi milioane de destine. Cel mai înţelept mod de abordare a problemei este toleranţa, prin urmare coexistenţa paşnică a tuturor, fiindcă în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim nu numai smeriţi, ci şi egali. Din nenorocire, militariştii israelieni n-au înţeles nimic din lecţia dură a Istoriei. În acea vinere neagră ca smoala Iadului, în 25 februarie 1994, un maior şi cinci soldaţi echipaţi cu un blindaj de astronauţi au pătruns în lăcaşul sfînt, unde mai multe sute de palestinieni se rugau în genunchi, şi au descărcat mitralierele în ei. Au murit 64 de oameni nevinovaţi, în majoritate copii şi bătrîni, şi au fost răniţi peste 100. La scurtă vreme, ocupanţii israelieni au mai ucis aşa, ca desert în deşert, cîteva zeci de palestinieni, fiindcă ei nu se supun nici unei legi şi O.N.U. tremură de frică – de altfel, soţia d-lui Boutros Ghalli e evreică, asta şi explică alegerea acestui egiptean ca secretar general… Căţelele turbate ale celor mai moderne unelte ale morţii au scuipat gloanţe la întîmplare, unde s-a nimerit: în ochi, în frunte, în dinţi, în inimă, în ceafă, în gît, în nări, în spinare, în aura sfîntă, de raze, pe care orice om, oricît de păcătos ar fi, o are, la rugăciune, în jurul capului. Acolo, printre aromele rodiilor din Hebron, despre care scria Nichifor Crainic în poezia „Isus prin grîu“, coasa morţii ieşise la secerişul de iarnă. Pînă acum, în statele totalitare, bisericile au fost transformate, uneori, în spitale, cazărmi, grajduri. Evreii au revoluţionat totul. Televiziunea română, dominată de evrei şi condusă de un activist modest, fără şira spinării, a difuzat imagini puţine şi sărăcăcioase. Bogdaproste, totuşi, că n-a fost convocat imediat Moses Rosen, ca să încerce a ne convinge că, de fapt, palestinienii au tras în evrei şi că, în orice caz, vinovaţi sînt cei care inaugurează statui de-ale Mareşalului Antonescu. În ceea ce mă priveşte, am văzut ceva mai mult decît ne-a servit cu linguriţa televiziunea antinaţională. Am privit pe canalul „Euronews“ şi, pe lîngă multe atrocităţi inimaginabile, care îmi încrîncenau inima, am reţinut ceva care m-a năucit: la cîteva ore de la masacru, o bătrînică în negru spăla pe jos în moschee, ştergea sîngele cu o cîrpă şi apoi o storcea în nişte găleţi! Ea era femeie de serviciu, amărîta de ea, asta ştia, asta făcea. Şi atunci, mi-am dat seama că acolo nu mai era o biserică, ci un abator. Fiindcă numai la abator se spală sîngele cu furtunul şi găleţile, ca să se cureţe locul pentru sacrificarea altor vite. Care fusese vina acelor făpturi ale Domnului? Nici una. Sau, poate, era una: aceea de a îndrăzni să nu fie evrei. Aşa după cum îndrăzniseră şi cei 11.000 de ţărani români răsculaţi la 1907 din cauza jafului evreiesc şi vînaţi de slugile lui Carol de Hohenzollern.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor, 26 februarie 1994

(Text preluat din „Europa naţiunilor“, volumul II)

Politica e arta infractorilor superiori…