La vietăţi nu se gîndeşte nimeni de-abia le prinde vreun recensămînt Istoria nici nu le ia în seamă e important doar omul pe pămînt De-a fost rănit un om în bătălie şi au pierit din cai vreo zece mii soldatul e slăvit de toată ţara dar herghelia, cine-o va mai şti? La marile seisme şi incendii la revărsări de ape şi vulcani se prăpădesc atîtea dobitoace natura poartă doliu cîţiva ani Le paşte moarte-n mii şi mii de chipuri şi nu se pot ascunde de urgii le umflă apa, le sfărîmă focul adînci prăpăstii le înghit de vii E un prăpăd ce nu se poate spune miroase-a came arsă şi-a înec a cranii majestuos vitrificate în care viermii iadului petrec.

Explozia atomică provoacă o moarte spulberată-n mod egal dar nicăieri nu veţi afla rapoarte despre holocaustul animal Şi cîtă spaimă, cîtă hăituire ce mugete de turme în galop! Morala tragediei depăşeşte şi Biblia, şi geniul lui Esop A suferit Istoria vreodată? A lăcrimat vreun bun samaritean? Nu-i paguba prea mare, fiţi pe pace căci fauna renaşte an de an Dar tocmai pentru marea neputinţă a unui suflet necuvîntător eu judec astăzi specia umană şi egoismul ei nimicitor Invoc acest masiv cît Himalaya de oseminte putrezind în ploi – copii ai suferinţei fără margini fiţi binecuvîntaţi, eu plîng cu voi!

CORNELIU VADIM TUDOR (Poezie preluată din volumul „101 Poezii. 101 Bijuterii“)