Bicentenar Horia I
  • 17-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 18
  • 0

1. Cum poate şi cum trebuie să fie caracterizată mişcarea de la 1784? A fost o răscoală ţărănească, o răscoală populară, un război ţărănesc, sau poate o mişcare revoluţionară ori de-a dreptul o revoluţie? După cum apreciază majoritatea istoricilor noştri, nici o formulare nu este gre­şită, întrucît evenimentul a prezentat trăsături caracteristice fiecărei categorii. Vom spune, totuşi, că, mai important decît stabilirea exactă a tipului mişcării (pe care o vom numi, totuşi, răscoală, întrucît termenul a intrat în uzanţă), este în fond rolul propriu-zis al marii revolte, caracterul său social şi naţional excepţional.
Au participat zeci de mii de oameni (ţărani, mineri, plebe orăşenească, români, dar şi maghiari), frămîntarea avînd o întindere fără precedent – din Banat pînă în Maramureş, din Bihor pînă în părţile Sibiului, precum şi o organizare militară remarcabilă în raport cu epoca şi cu posibilităţile ţăranilor, care va constitui o tradiţie temeinică pentru ceea ce avea să se întîmple mai tîrziu, în cadrul Revoluţiei transilvane de la 1848-1849. De pildă, contemporanii erau uimiţi de tăierile colosale de păduri prin care ţăranii îşi fortificau poziţiile de luptă!
O privire rapidă asupra stărilor de lucruri din Transilvania ne edifică asupra cauzelor reale, asupra premiselor şi circumstanţelor marii răscoale. Prin victoriile militare ale Austriei habsburgice asupra turcilor, mai cu seamă în urma asediului eşuat al Vienei, Transilvania şi Ungaria au fost încorporate Imperiului. Diploma leopoldină din decembrie 1691 reglementa statutul autonom al Transilvaniei, dar consfinţea, totodată, o seamă de realităţi anacronice, de inechităţi sociale şi, mai ales, naţionale care făceau din populaţia românească majoritară a principatului o populaţie tolerată. Era vorba, cum a spus Marx, de schimbarea jugului de lemn otoman cu jugul de fier habsburgic. Tocmai de aceea, întreg veacul al XVIII-lea a fost cadrul unei suite neîntrerupte de mişcări româneşti care, fie sub formă confesională, fie în veşmintele unor revendicări imediate pe linie fiscală sau de producţie şi proprietate, exprimau în esenţă un patos revoluţionar în continuă fierbere, erau rodul unei conştiinţe naţionale şi sociale care se unifica şi se întărea cu repeziciune. Să derulăm numai cîteva dintre momentele mai însemnate ale luptelor româneşti din acel secol care ar fi trebuit să fie al luminilor, dar care pentru românii din cele trei provincii istorice a fost al sîngelui şi jertfei: în 1703 se răscoală ţăranii din nor­dul Transilvaniei, mişcare în care un rol de seamă 1-a avut Francisc Rakoczy; în aceeaşi perioadă se află la apogeul său epopeea lui Pintea şi a fîrtaţilor lui, care era ceva mai mult decît o legendă haiducească, atîta timp cît antrenase ofiţeri ai armatei imperiale şi a dus la cucerirea prin forţă a unor redutabile cetăţi; la 1721 se ridică ţăranii din Dobra de Hunedoara, izgonind trupele austriece; în 1727 ţăranii din Abrud ocupă primăria şi cer drepturi; după numai trei ani, în 1730, izbucneşte o răscoală în Trascău, ţăranii incendiind castelul nobilului Toroszkai; o mare agitaţie, drapată în solicitări de ordin religios, produce călugărul Visarion Sărai în comitatele Hunedoara şi Sibiu, la anul 1735; o altă mişcare, mai amplă, a avut loc în Munţii Apuseni, în anii 1759-1761, şi a fost inspirată şi condusă de călugărul Sofronie, pentru ca în 1763 bătrînul ţăran din Bistriţa Tănase Tudora să se ridice şi el împotriva blestematei „uniri” religioase cu Roma, sfîrşind în chip tragic, prin tragerea pe roată.
După cum se vede, Transilvania Secolului al XVIII-lea a fost un fel de „butoi cu pulbere” al Imperiului habsburgic. Pe lîngă cumplita şi umilitoarea exploatare naţională, s-a exercitat şi crîncena spoliere economică. Rapacitatea fără pereche a vulturului habsburgic a făcut ca imperialii să stoarcă din provinciile ocupate – Transilvania, Banatul, Oltenia şi Bucovina – bunuri şi comori evaluate de istorici (vezi lucrarea „De la statul geto-dac la statul român unitar” de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu) la cea 2.450.000.000 lei aur, ceea ce reprezintă echivalentul a 857.500 kg aur.
În aceste condiţii, apare cu atît mai legitimă explozia de mîndrie naţională pe care a întruchipat-o Horea. Să ne amintim că losif al II-lea, în calitate de coregent, a efectuat două vizite în Transilvania, salutîndu-i uneori pe locuitori chiar în limba română, îmbărbătîndu-i şi făgăduindu-le o soartă mai bună. În decursul primei vizite, a primit nu mai puţin de 19.000 de petiţii şi plîngeri. Omul era luminat, neîndoielnic, dar pentru a face dreptate şi a guverna în spiritul justiţiei nu este suficient să fii doar luminat, ci să sacrifici de bună voie o mare parte din privilegiile altora, să-ţi aşezi cetatea pe baze structural noi. Un conducător este cu adevărat mare nu atunci cînd face ce vrea, ci atunci cînd face ce trebuie – iar asta au spus-o filosofii şi politologii în toate epocile.
În urma celor două vizite, viitorul împărat scria: „Aceşti bieţi supuşi valahi, care sînt incontestabil cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori din Transilvania, sînt totuşi aşa de chinuiţi şi copleşiţi de nedreptăţi din partea tuturor, fie unguri, fie saşi, încît trebuie să recunoaştem că soarta lor este cu totul vrednică de milă şi e de mirare că mai există atîţia oameni dintre aceştia şi că nu au fugit“. În Arhivele de Război ale Vienei am consultat chiar un memoriu, aflat pe microfilme şi în Arhivele Statului din Bucureşti, întocmit de căpitanul Egermann, participant la înăbuşirea răscoalei de la 1784, memoriu în care sînt compătimiţi românii transilvăneni care se refugiau în păduri şi se hrăneau cu mălai din coajă de stejar, căpitanul propunînd „să fie scos din starea de sclavie de pînă acum valahul îngrozitor de oprimat“.
Aşa după cum reiese din ultimatumul adresat la 11 noiembrie 1784 de ţăranii răsculaţi către nobilii refugiaţi în Deva, este vorba despre următorul program politic: desfi­inţarea nobilimii; fiecare nobil să trăiască din slujba în­deplinită şi să plătească impozite ca şi poporul de rînd; pămînturile nobililor să fie împărţite etc. Era un veritabil program de reforme, urmărind emanciparea ţărănimii române faţă de servituțile apăsătoare dar şi o platformă cu caracter naţional, după unele surse istorice Horea gîndindu-se chiar la unirea Transilvaniei cu Principatele Române, ceea ce se explică şi prin celebra efigie a coman­dantului, deasupra căreia stă scris „Horia Rex Daciae“ – batjocoritoare la origine, fiind scrisă de opresori, formula a fost însă preluată de poporul român în accepţia sa reală.
Răscoala, practic, a durat de la 28 octombrie 1784 – cînd Crişan a vorbit în numele lui Horea în faţa ţăra­nilor din Zarand şi a moţilor adunaţi la tîrgul de la Brad – pînă la 7 decembrie, cînd insurgenţii au fost înfrînţi în lupta de la Mihăileni, după numai o săptămînă Horea dictînd încetarea luptelor şi întoarcerea ţăranilor pe la vetrele lor. Atît desfăşurarea mişcării propriu-zise, cît şi prinderea căpeteniilor sînt fapte şi evenimente de-acum binecunos­cute. Reţine atenţia, în mod deosebit, caracterul extraordinar de sîngeros al reprimării răscoalei, valul de execuţii, care a culminat cu frîngerea pe roată a lui Horea şi Cloşca, fiind una dintre cele mai cumplite barbarii ale întregului veac european. La „dosarul“ Horea, atît de bogat şi zgu­duitor, poate fi inserată şi cea de-a doua scrisoare a publicistului şi umanistului francez Jacques Pierre Brissot, viitor fruntaş girodin al Revoluţiei Franceze, scrisoare adresată împăratului. Adresîndu-i-se de la egal la egal, Brissot îl judecă aspru pe cel care ridicase iluminismul la rang de politică de stat în întreg imperiul, dar care a luat hotărîrea de anchetare şi pedepsire exemplară a aceluia pe care îl primise în audienţă de atîtea ori, amăgindu-1 cu promisiuni deşarte pentru conaţionalii săi. Brissot scrie, sub influenţa ideilor rousseauiste ale epocii: „Un singur om poate pricinui nenorocirea a milioane de oameni, fără să fie copleşit de remuşcări! (...) Vreau să fiu primul care pe cenuşa lor să ceară socoteală pentru această cenuşă. Este de datoria mea şi am dreptul s-o fac. Căci, întrucît poporul nu mai are apărător, este de datoria filosofului să vegheze asupra magistraţilor poporului, să le lumineze judecăţile, să caute să cunoască dacă cei în care lovesc merită să fie pedepsiţi sau să fie răzbunaţi. A ta, principe, este să asculţi plîngerea mea (...). Vreau să fiu cel dintîi care apără şi mai departe cauza valahilor căzuţi jertfă forţei în această răscoală, şi, o repet, ei au dreptul a se răscula, atîta vreme cît sînt robi şi nefericiţi. A-i pedepsi pentru că-şi exercită acest drept, înseamnă a-i pedepsi pentru că sînt oameni“.
Consider că nu întîmplător, în suita impresionantă de mărturii şi ecouri europene ale răscoalei, numeroase au fost de provenienţă franceză. La numai patru ani de la executarea lui Horea, atunci cînd numele lui era pe toate buzele, cînd flacăra revoltei antifeudale aprinse de el dobîndea contururi tot mai clare, în Franţa se pîrguiau acele „fructe ale mîniei” ce aveau să ducă la Marea Revoluţie începută la 14 iulie 1789. În broşura „Scurtă istorie a răscoalei din Transilvania“, publicată în limba germană la Strasbourg, în 1785, se scria, în mod vizionar, că „Europa stă în faţa unei mari schimbări, care mocneşte încă sub cenuşă“. Şi, ca un amănunt de anecdotică istorică, dar nu numai, este bine să ne amintim că boneta frigiană a revo­luţionarilor francezi era inspirată de cuşma lui Horea al nostru!
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite