Bicentenar Horea (IV)
  • 06-12-2021
  • 0 Comentarii
  • 291
  • 1

Începînd cu ziua de 5 fe­bruarie, Horea şi Cloşca, însoţiţi de o escortă, au fost scoşi din Cetate, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, şi duşi, spre înfricoşarea mulţimilor, prin aşezările Vinţul de Jos, Şibotu, Binţinţ, Orăştie, Deva, Şoimuş, Bobîlna, Geoagiu, Inuri şi Vurpăr. La 26 februarie s-a dat sentinţa de con­damnare la moarte a lui Horea şi Cloşca, sentinţă care constituie peste veacuri un zguduitor act de acuzare a Casei habsburgice, a tuturor călăilor ce şi-au pătat mîinile cu sîngele nevinovat al eroilor români. Hotărîrea, survenită în urma unui simulacru de proces, cu acordul lui Iosif al II-lea, suna astfel: „Să li se frîngă cu roata toate membrele corpului, începînd de jos, în sus, anume mai întîi lui Ion Cloşca, apoi lui Horea, numit alminterea şi Ursu Nicola, şi în modul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte, iar corpurile lor să se despice şi taie în 4 bucăţi, capul şi părţile corpului să se pună pe roate pe lîngâ diferite drumuri, şi anume în comunele revoltate, iar măruntaiele şi inimile lor să se îngroape aici, la locul supliciului”. Cu puţin timp în urmă fusese dată şi sentinţa de profanare a trupului neînsufleţit al lui Crişan care s-a sinucis în închisoare, şi pe care, după cum se vede, autorităţile criminale nu-1 iertau nici mort. Citind astăzi despre toate aceste cruzimi, omul modern se întreabă pe bună dreptate: cum de a fost posibil? Să nu uităm că ordinele veneau din Viena, unde în acea vreme străluceau steaua lui Haydn şi aceea a lui Mozart; era Viena operei şi a pinacotecilor de valoare, era oraşul în care apunea geniul bătrînului Gluck şi răsărea soarele tînărului Beethoven..». Şi cu toate acestea, acolo sus, în zonele ameţitoare ale puterii absolute şi jafului imperial, sub masca despotismului luminat, se ascundeau cele mai bestiale forme de exterminare în masă a românilor obidiţi, de suprimare a tribunilor celei mai numeroase, mai vechi şi mai îndreptăţite naţiuni din Transilvania. Locul osîndei a fost hotărît în afara cetăţii, pe Dealul numit „La furci”, întrucît aici se ridicau de veacuri furcile şi spînzurătorile ţăranilor. A fost înjghebată de către autorităţi o estradă de lemn, de fapt un eşafod în toată legea, spre care au fost mînaţi Horea şi Cloşca, legaţi în lanţuri, în zorii zilei de 28 februarie. Ceea ce în ochii imperialilor şi ai grofilor trebuia să fie „o sărbătoare princiară”, după o expresie de tristă celebritate, a devenit în realitate un spectacol înfiorător, care ne revoltă şi astăzi prin cruzimea sa. Peste 6.000 de oameni au fost adunaţi, prin ordine şi strigări la răspîntiir pentru a asista la supliciu. Din aceştia, 2.500 de ţărani, proveniţi din 419 comune, au fost aduşi la Alba Iulia sub pretextul mincinos că li se va comunica patentă imperială privitoare la iobăgie. Călăul se numea Grancsa Rakoczy. Întîi a fost sacrificat Cloşca, primind, timp de o oră, vreo 20 de lovituri cu roata. Apoi a venit rîndul lui Horea, despre eroismul şi curajul căruia legendele Ardealului vor­besc cu veneraţie. Pînă astăzi mai circulă astfel de legende, adevărate în fond, culese recent de către Florian Dudaş şi reunite în lucrarea sa „Răscoala lui Horea în tradiţia poporului”. Reproduc o astfel de credinţă, transmisă pe cale orală, din generaţie în generaţie: „Pe Horea la Cetatea Albei l-or tras pe roată şi au spus nemeşii: «Te doare?». L-au frînt şi i-au rupt degetele de la o mînă şi-i ziceau: «Te doare?». El răspundea: «Nu mă doare, că-i pentru dreptate». Îl întrebau: «Nu ţi-i frică de moarte, Horea? Spune adevărul, nu te îndîrji aşa». «Mi-ţi frînge, răspundea Horea, ce-i un om în faţa voastră! Dar nu uitaţi că nu mi-i frică, eu îs român şi am vrut dreptate şi libertate pentru popor în ţara românească»”. Chiar într-un ziar nobiliar, în „Magyar Hirmondo”, se scria pe atunci, cu onestitate, că „Horea merse fără nici o schimbare, cu inima îndrăzneaţă, la locul destinat pentru ora cea amară a vieţii sale”.
Şi tot Nicolae Densuşianu rezumă în chip magistral acea nefastă zi de 28 februarie, care a pecetluit chipul lui Horea în eternitatea fiinţei româneşti: „Asupra lui erau ţintiţi la 1784 ochii tuturor ţăranilor. Căzut în planurile sale, părăsit de împăratul Iosif, stima lui publică nu încetă, în lanţuri, în nefericire, el a fost iubit de popor. Cu o fermitate antică el nu ceru graţia împăratului, nu tremură dinaintea ororilor supliciului, din contră, cu acelaşi nobil devotament precum luptase în viaţă, cu aceeaşi convingere puternică de sfinţenia cauzei, el merse pe Golgota despotismului şi a făcut ca şi în ultimele sale momente să fie admirat de adversari”.
Amintirea lui Horea şi a fraţilor lui de luptă şi suferinţă este sfîntă. Făptuirea sa de epopee, bravura extraordinară şi stoicismul înţelept cu care a dat piept cu destinul, pilda maiestuoasă a nestrămutatei sale credinţe în triumful dreptăţilor româneşti – toate acestea au fost luceferi călăuzitori pentru generaţiile care au urmat, la 1821, 1848, 1877 şi 1918. Pentru mulţi locuitori ai satelor din Ardeal el este o poveste vie, cu rădăcini seculare precum gorunul său, iar pe locul martirajului, după cum spune tradiţia, „nu se ridică acolo sălaş şi nu se seamănă sămănătură, că-i sînge vărsat de Horea”. Sau, cum frumos zic cîntecele populare păstrate ca o lumină în inimile românilor: „Horea stă pe vîrf de deal./ Domnii fug toţi din Ardeal/ Horea stă pe vîrf de munţi/ Domnii fug cum pot desculţi// Horea luptă voiniceşte/ Tirania greu plăteşte/ Horea pe popor îl strînge/ Nobilimea amar plînge// Că el este crai stăpîn/ Şi e general român/ Sub stejar, la rădă­cină/ Pusu-ne-a Horea lumină!”.
Sfîrșit

Cultul eroilor

De la 1877 încoace, deci de la cea dintîi mare confruntare armată a României moderne, se poate vorbi despre amploarea unui cult naţional al eroilor. Simţămîntul este cu mult mai vechi, neîndoios, dar odată cu aceia care au pierit pentru „suma vieţii noastre istorice” (cum denumea Independenţa Mihai Eminescu), el a devenit mentalitate, atitudine, principiu. Nu a fost vorba niciodată de un gust thanatofil, nici de mărire şi vanitate deşartă – numai de gîndul fiului către părinţi, de convingerea că fără sacrificiul lor n-am mai fi apărut pe lume, n-am mai fi respirat aerul limpede al dimineţilor, iar setea de libertate şi demnitate poate că ar fi avut gust de cenuşă. Frămîntaţi în adîncuri cu bulbii grîului şi macilor, risipiţi prin văile şi munţii patriei, odihnindu-se în pace sub sălcii plîngătoare, acolo unde se forţează îndeobşte cursurile de apă şi se pierde mai mult sînge – eroii neamului românesc sînt prea maiestuoşi în imperiul lor ca să mai aibă nevoie de lacrimile noastre. Nu lacrimi, aşadar, nici com­pasiune ieftină, ci jurăminte eterne pentru continuarea zidirii pe care au început-o ei, aceasta fiind singura chezăşie că jertfa nu le-a fost în zadar.
Cu aceste gînduri am parcurs o carte concepută ca un îndreptar de mult preţ pentru tînăra generaţie, mai cu seamă, dar şi pentru cei maturi. Este vorba despre „Monumente ale anilor de luptă şi jertfă”, de colonel dr. Florian Tucă şi Mircea Cociu, lucrare apărută la o editură ce ne-a obişnuit de la o vreme cu cărţi de excepţie, şi anume cea Militară. Înfăţişînd cîteva mii de statui, obeliscuri, plăci comemorative, efigii şi mausolee ridicate pe tot cuprinsul patriei spre slava eroilor, cartea mi se pare cea mai cuprinzătoare şi fidelă oglindă a istoriei româneşti prin monumente. Încă din prefaţă, autorii vorbesc despre caracterul programatic al volumului într-o manieră de o francheţe pur ostăşească, ce face de prisos orice alt comentariu: „Multe dintre ele poartă pecetea talentului unor maeştri ai sculpturii româneşti – Constantin Brâncuşir Oscar Han, Cornel Medrea, Frederic Storck, Ion Jalea, Ion Irimescu, Ion Vlasiu, Vida Gheza, Romulus Ladea. Cele mai multe însă sînt izvodite de meşteri anonimi. Indiferent de dimensiuni sau de cei care le-au creat, toate poartă în­cărcătura gîndului bun, a omagiului fierbinte adus eroilor ce ne-au străjuit, ne-au păstrat şi ne-au lăsat, frumoasă, cu fruntea în soare, ţara. Oprindu-ne în faţa lor, auzim parcă vuietul luptelor de la Adamclisi şi Sarmizegetusa, de la Posada şi Rovine, de la Podul Înalt, Călugăreni şi Şelimbăr, chemările vibrante din proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu, cuvintele înaripate ale lui Bălcescu şi chemările clocotitoare ale lui Avram Iancu, freamătul asalturilor de la Griviţa, Rahova şi Smîrdan, tunetul mîniei ţăranilor răsculaţi la 1907, strigătul transpus în fapte de eroism de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti – «Pe aici nu se-trece!», tumultul acţiunilor purtate de forţele române în epopeea insurecţiei şi a campaniilor antihitleriste pînă la victoria finală (...). Fie acest volum –
din a cărui scriere ne-am făcut o datorie de onoare – un modest omagiu adus minunaților fii ai poporului nostru, făuritori ai unei istorii măreţe, care au pus în slujba înfăptuirii sacrelor idealuri de libertate, suveranitate, independenţă, dreptate şi echitate, progres şi civilizaţie, a triumfului socialismului pe pămîntul românesc, tot ce aveau mai de preţ – Viaţa”.
Prezentate pe localităţi, în ordinea alfabetică a acestora, mărturiile sînt însoţite de note explicative privind semnificaţiile, dimensiunile şi amplasamentul lor, biografia şi faptele eroilor, numele şi activitatea sculptorilor, precum şi de fotografii bine realizate artistic. E plină ţara de lăcaşuri şi monumente, care degajă forţa tinereţii frînte a eroilor, inspirînd sentimente de o frumoasă poezie tragică pentru durerile cumplite în care au trecut pragul nefiinţei – îţi spui parcurgînd, meditativ, paginile acestei cărţi încărcate de un ales fior patriotic sînt referirile la acele clădiri istorice care se mai păstrează încă prin satele şi oraşele ţării, ca nişte însemne perene ale trecerii prin viaţă a martirilor demult apuşi. Parcurgem textul plăcii memoriale ridicate lui Horea şi Cloşca, aflată pe peretele unei case multiseculare din Abrud: „În subsolul acestei case au fost ţinuţi în lanţuri Horea şi Cloşca în noaptea de Anul Nou 1784-1785 şi apoi escortaţi în zorii zilei la Alba lulia”. Priviţi şi cuvintele pe care cel mai de seamă istoric al românilor le-a gravat pe o placă ce poate fi văzută la casa din Avrig, unde s-a născut Gheorghe Lazăr: „Aici, în această casă săracă de ţăran robit s-a născut omul cu credinţa tare – Gheorghe Lazăr, predicatorul mîndriei trecutului, pregătitorul îndeplinirilor viitorului. N. lorga”. Există, în Buzău, o clădire ce aminteşte de zbuciumul naţional al lui Nicolae Bălcescu, pe a cărei placă poate fi citită următoarea inscripţie: „1829-2852. În această clă­dire a poposit marele revoluţionar şi istoric Nicolae Bălcescu în anul 1843 pentru a cerceta fosta bibliotecă documentară a Episcopiei şi a revenit la 22 iulie 1848, luînd măsuri energice pentru reuşita revoluţiei”.
Multe şi frumoase sînt monumentele înălţate spre slava martirilor din primul Război Mondial, la capătul căruia avea să se înfăptuiască, prin voinţa întregii naţiuni române, visarea noastră de veacuri. Reproducem, dintr-o fotografie din volum, inscripţia de pe monumentul ridicat în comuna băcăoană Palanca în memoria sublocotenentului Emil Rebreanu (fratele celebrului romancier, care de altfel 1-a imortalizat în romanul „Pădurea spînzuraţilor”): „Sublocotenent Emil Rebreanu, spînzurat de unguri la 14 mai 1917 pentru că a vrut să treacă în rîndul Armatei Române, să lupte pentru întregirea neamului. Patria recunoscătoare nu a uitat”.
Sînt, toate aceste însemne de bronz sau marmură, de lemn simplu sau piatră de rîu, locuri de pelerinaj pentru toţi iubitorii de ţară şi datini, de istorie şi simţire românească. Prin fumul vechilor lupte se împrăştie dinspre clopote de bronz amintirea imnului nepieritor ce începe cu versurile: „Presăraţi pe-a lor morminte/ Ale laurilor foi/ Spre a fi mai dulce somnul/ Fericiţilor eroi!...”.
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite