Bicentenar Horea (II)
  • 23-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 49
  • 0


Marea mişcare naţională şi socială condusă de Horea a avut un rol crucial în istoria României, ca şi a continentului european. Acel strigăt brav cu care Horea îşi sfida torţionarii înainte de dramaticul său sfîrşit – „Mor pentru naţiune!” – era o verigă excepţională în lupta de eliberare naţională a românilor, precedată, ca importanţă, de Unirea săvîrşită de Mihai Viteazul şi urmată de Revoluţia de la 1848.
Şi, ca o dovadă grăitoare a tuturor acestor realităţi şi sem­nificaţii, este memorabilul docu­ment întocmit de fruntaşii Şcolii Ardelene la 1791, sub titlul Supplex Libellus Valachorum – ceea ce nu reuşise a formula foarte clar şi în termeni istorici şi de drept Horea, au izbutit, în mod legic, marii cărturari care au vibrat sufleteşte cu ridicarea lui, documentul fiind un reflex imediat şi o punere în pagină a întregului program politico-social al marii răscoale.
2. Am comemorat la 28 februarie 1985 două veacuri de la martiriul lui Horea. Este un jubileu tragic, care ne face să ne gîndim la destinul acestui popor ce a plătit cu sînge toate visările sale. De-a lungul timpului au apărut numeroase lucrări despre mişcarea românească din 1784 şi despre conducătorul ei, atît în ţară, cît şi în străinătate. Ală­turi de Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, eroul din Albac este poate cel mai cunoscut personaj al Evului Mediu românesc, încă din timpul vieţii, numele său fiind de notorietate în cancelariile Europei şi chiar în America de Nord, în presa şi conştiinţa lumii. Din multitudinea de lucrări consacrate acestei legendare figuri, ca şi mişcării pe care a condus-o, o aleg pe aceea pe care, personal, o consider cea mai împlinită: „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785“ scrisă pe baza documentelor oficiale de Nic. Densuşianu. Apărută la tipografia bucureşteană „Românul“ a lui Carol Gobl, în anul 1884, lucrarea a fost unul dintre cele mai vibrante omagii pe care generaţia sfîrşitului de Secol XIX le-a adus la centenarul răscoalei. Era vremea în care George Bariţiu mobiliza conştiinţele epocii, în „Observatoriul“ din Sibiu, astfel: „Noi, românii, să nu uităm că avem să sărbătorim primul centenar al lui Horea şi un alt prim centenar nu-l vom avea nicicînd, iar pînă la alt veac vor trece de-a rîndul două, poate şi trei generaţii. Şi ce vor zice acele generaţii la cazul cînd noi nu vom serba centenarul? Alta nimic, decît că n-am existat, n-am ştiut să trăim prin necazurile noastre ca un popor demn...“. Imbold care a prins de minune şi în celelalte provincii istorice româneşti, centenarul Horea prilejuind numeroase afirmări ale voinţei de unitate naţională, de sfărîmare a acelor hotare ale ruşinii care izolau Transilvania de matca sa organică. Încer­cări de sinteză a evenimentelor s-au mai făcut şi pînă atunci, şi nu numai de o străinătate care privea răscoala română uneori ca pe o curiozitate, sau subiect de senzaţie, ci şi de către tînăra ştiinţă istorică autohtonă. Cea mai interesantă aparţinea mitropolitului Alexandru Sterca-Şuluţiu şi purta titlul „Istoria Horii“, din păcate, timp de de­cenii, ea a rămas numai în manuscris.
În aceste condiţii, opera lui Nicolae Densuşianu venea ca o îndreptăţită translare dinspre o oralitate cu amintiri încă vii spre o rigoare ştiinţifică necesară. Cine era acest interesant autor şi cum a izbutit, la o vîrstă tînără, să alcătuiască un asemenea tratat care, iată, luminează încă peste un veac? Născut la 1846 în Ardeal, nu departe de epicentrul răscoalei, avea să studieze la gimnaziul din Blaj, ca elev al umanistului Timotei Cipariu, şi, mai apoi, la Academia de Drept din Sibiu. În vara lui 1866 îl va vedea aici pe Eminescu, mai tînăr cu patru ani decît el, care venea de la întrunirea „Asociaţiunii“ din Alba Iulia. Tînărul student va fi peste măsură de întristat de starea jalnică a vestimentaţiei peregrinului, despre care scria mai tîrziu: „abia se mai vedea pe la gît un mic rest de cămaşe neagră, iar pieptul de sus pînă jos era gol, şi cu mare necaz cerca bietul om să-şi acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părţile, strenţuită de la mîneci pînă la coate, cu nişte simpli pantaloni sdrenţuiţi din sus şi sdrenţuiţi din jos“. Acest portret al mizeriei este reprodus de G. Călinescu în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent“, criticul adăugind că „Densuşianu îl îmbrăcă şi îl trimise cu o scrisoare la popa Bratu din Răşinari, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga“. Din această sumară fişă personală a viitorului savant n-ar putea totuşi lipsi editarea (împreună cu Fr. Dame) a studiului „Les Roumains de Sud“, apărut chiar în anul stabilirii sale la Bucureşti, care era şi anul proclamării Independenţei de stat a României. A fost una dintre primele analize ştiinţifice asupra istoriei şi continuităţii marilor enclave de aromâni care trăiau de un mileniu, în demnitatea şi frumuseţea tradiţiilor părinteşti, în Macedonia, Thessalia, Epir, Albania şi în alte zone ale sud-estului european unde i-a aruncat destinul. Este ales, la numai 34 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Era un om de o solidă formaţie culturală, afirmaţie pentru care pledează şi cunoaşterea perfectă a şase limbi: greaca veche, latina, germana, franceza, italiana şi maghiara. A lucrat o perioadă în postul de bibliotecar-arhivar al Bibliotecii Academiei pentru ca apoi, din 1884, să funcţioneze ca translator şi custode al Bibliotecii Marelui Stat Major al Armatei. Din prodigioasa lui activitate mai amintesc lansarea, în 1893, a unui „Cestionariu despre tradiţiunile is­torice şi anticităţile Ţărilor locuite de români“ (răspunsurile primite, care provin din 1.000 de localităţi, alcătuind o excepţională hartă folclorică a etniei române), precum şi acea stranie, erudită şi atît de controversată „Dacie preistorică“, apărută la doi ani după moartea autorului, la 1913. Personal, sînt un adept convins al acestei ultime opere, deşi cu anumite rezerve fireşti, şi bine ar fi dacă tinerei noastre generaţii i-ar fi pusă la îndemînă, ca un posibil proiect de mitologie naţională.
Lucrarea sa de căpătîi rămîne aceea privitoare la martirul Ardealului, Horea. Distinsă cu premiul Academiei Române, ea a constituit pentru cîteva generaţii de specialişti şi de simpli cititori cel mai bun îndreptar asupra evenimentelor respective, fiind apreciată de N. lorga drept „o monografie extraordinar de bine informată, care va rămînea şi ar merita să fie retipărită“. Impunătoare ca dimensiuni (520 pagini format mare, cuprinzînd 42 de capitole), cartea dovedeşte o bună cunoaştere a întregii istorii a Transilvaniei, a articulaţiilor celor mai adînci ale mişcării de la 1784. Perspectiva istorică este largă şi acţiunea lui Horea avea rădăcini seculare, în toate acele rafale de „tumultus rusticorum“ care au zguduit Ardealul după 1437 – anul nedemnei „unio trium nationum“. Uneori, în­tr-o lucrare de acest gen tocmai erudiţia poate fi o primejdie, existînd riscul ca autorul să nu o mai poată stăpîni, să piardă controlul faptelor şi să se îndepărteze de la făgaşul naraţiunii. Nu e cazul lui Densuşianu, el învrednicindu-se să aleagă din documente tocmai acele indicii care au con­dus la starea incredibil de rea a ţăranilor români din ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea. Epica e alertă, fluxul evenimentelor se însufleţeşte de la o perioadă la alta şi din larma luptelor, din răbdarea mucenicilor şi setea lor de izbăvire se încheagă portretul marelui sacrificat: Ardealul. Există în acest volum pagini de un tragism extraordinar, care fac din Nicolae Densuşianu, întîi de toate, un prim „poet al pătimirii noastre“. Printre rînduri, ici şi colo, se strecoară ironia amară a fostului pledant la bară, care scoate efecte usturătoare din elemente aparent disparate. De pildă, în urma primei călătorii în Transilvania efectuată de Iosif al II-lea, nobilimea n-a pregetat ca la întoarcerea împăratului în Viena să bată două medalii, dintre care una înfăţişează o alegorie a Transilvaniei îngenuncheată de bună voie dinaintea Cezarului roman. Şi avea să fie îngenuncheată, într-adevăr, după numai un deceniu, şi nu de bună voie, ci în urma reprimării bestiale a răscoalei. Nu trebuie să uităm că deviza acestui principe, reprodusă de autor la începutul cărţii, era „Nu poporul este pentru monarh, ci monarhul pentru popor“. Numai că la sfîrşit Densuşianu mai reproduce un adagiu, care aidoma unor paragrafe de lege ce le anulează pe altele, nu lăsa nici o. speranţă de liberalizare: „Nobilitas est cor Regum” (Nobilimea e inima regilor). Între aceste două devize, împăratul n-a stat nici o clipă pe gînduri. El n-a avut tăria de a-şi călca pe inimă, adică de a sacrifica sau limita interesele nobilimii, iar promisiunile sale au fost de scurtă durată şi amăgitoare. Casa de Austria a trădat mereu. Îmi vine în minte o altă pildă ilustră, cea a lui Mihai Viteazul, care a fost înşelat de un înaintaş al lui losif, anume Rudolf al II-lea. În „Istoria lui Mihai Viteazul”, Iorga reproduce cuvintele voievodului care spunea solilor, cu multă amărăciune în suflet, că împăratul „e un trădător” ce „vrea să-l gonească din Ardeal”. Iar în încheiere: „Mi s-a spus mie-să nu mă încred în nemţi, căci voi avea proastă răsplată a slujbei mele credincioase, cum a şi urmat!”. Am făcut această paranteză pentru a vedea că trădările habsburgice nu erau ceva nou, n-au început cu Horea şi n-aveau să se termine cu el. La 1849, strănepotul celor doi împăraţi, tînărul Franz Joseph, avea să se poarte la fel cu Avrami Iancu, Axente Sever şi ceilalţi corifei ai îndreptăţirilor româneşti. Care era, totuşi, explicaţia încrederii românilor în „drăguţul de împărat”? Iată una posibilă, aflătoare într-o carte de o foarte restrînsă circulaţie astăzi: „Pour-quoi la Roumanie a fait la guerre”, de Ion Ursu, profesor la Universitatea din Iaşi şi membru al Consiliului Naţional al Unităţii Române, carte apărută la Paris chiar în anul săvîrşirii unităţii naţionale, 1918. Acolo se scrie: „Pentru moştenitorii colonilor romani, care au conservat în limbajul lor cuvîntul Împărat, ca pe cea mai scumpă comoară moştenită de la înaintaşi, acest Împărat era văzut prin prisma iluziilor inimilor lor sincere şi simple, a credinţei, a candorii lor morale incapabile de ostilitate (...). Acest cuvînt exercita faţă de ei o veritabilă magie (...). Dar şi de data aceasta, uzurpatorii şi-au dat arama pe faţă. Ei au izbutit prin manevrele lor să-l convingă pe Împărat să înăbuşe revoluţia. Ca un bun Habsburg, Iosif n-avea scrupule. La ordinele sale, trupele imperiale au atacat şi înăbuşit revoluţia”.
În acea audienţă din 1 aprilie 1784 se pare că Horea, după unele surse, ar fi primit un salvconduct de la autocrat, care i-ar fi asigurat un fel de imunitate faţă de oștile imperiale. N. Densuşianu reproduce mărturia căpitanului Sodler din regimentul de infanterie „Carol de Toscana”. Acesta i-a relatat unui nobil maghiar din Zarand următoarea scenă la care ar fi fost martor: „În audienţa ce a avut-o Horea la Împăratul în primăvara anului 1784, dînsul, după ce expuse plîngerile muntenilor în contra arendaşilor armeni, se rugă în fine de Împăratul ca să libereze pe romani de iobăgia ungurilor şi, totodată, adause că dacă Împăratul nu va face aceasta atunci se poate întâmpla ca românii să se răscoale şi singuri cu pericolul lor şi să cerce a-şi cîştiga libertatea. La cuvintele acestea împăratul ar fi zis către Horea: «Faceţi-o! (Thut ihr das!)», iar Horea în semn de gratitudine căzu la picioarele Împăratului”.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite