Trăim timpuri grele, despre care puțini oameni credeau că vor mai fi posibile. Zilnic vedem la televizor scene de război care ne înspăimîntă, sîntem asaltați de crize fără precedent. Zilnic ni se spune că e nevoie să economisim consumul de electricitate și de gaze, și să ne drămuim alimentele. Costurile vieții au crescut într-atît încît cei cu venituri modeste, tineri și familii aflate la început de drum, pensionari care au muncit o viață întreagă sperînd la un trai decent la bătrînețe, toți se întreabă cum o vor scoate la capăt, cum vor reuși să treacă iarna aceasta, care se anunță una grea. Discrepanța dintre bogați și săraci e tot mai mare, iar politicienii care ne conduc destinele nu fac parte din ultima categorie... Cu conturile și buzunarele pline, ei doar mimează preocuparea pentru bunăstarea nației, miluindu-i pe pensionari și pe cei mai amărîți dintre români cu ,,ajutoare” pe care nu ei, și nu din bugetul țării le oferă, ci din fondurile puse la dispoziție de U.E., care îi obligă să le distribuie. Adică, sîntem tot la mîna străinilor... Ce se întîmplă cu omenirea, spre ce ne îndreptăm? România, o țară bogată, care are tot ce îi trebuie ca poporul ei să o ducă bine, parcă se afundă pe zi ce trece.
Spun vechii scriitori despre nemaivăzuta bogăție a pămînturilor românești, la care zadarnic au rîvnit în lungul timpului atîtea neamuri lacome de binele altuia. Numai că binele-i făcut să-l bucure pe cel ce l-a muncit și-l stăpînește și-i învățat cu el. Așa, bunăoară, zice Dimitrie Cantemir că, ,,în Moldova cea bătrînă, prisosul de poame era așa de mare, încît leșii cînd năvăleau pe vremuri în Moldova, socoteau că nu e nevoie să-și aducă merinde, fiindcă poamele de care țara are din belșug îndestulau toată oastea. Numai că în mai multe rînduri s-au îmbolnăvit, mîncînd peste măsură, și au fost bătuți greu, fără să mai fie nevoie de armele dușmanului, au învățat astfel să fie mai cu băgare de seamă”. Și, desigur, să mai stea și pe acasă...
Se apropie sărbătorile de iarnă, care întotdeauna au însemnat bucurie, speranță, grijă frățească pentru cei singuri și nevoiași, dar și dorința de a petrece cele mai frumoase zile din an alături de cei dragi, în jurul unei mese îmbelșugate. Așa e tradiția la români, conform obiceiurilor pe care ne străduim, după putință, să le respectăm. Dar, hai să vedem cum se pregăteau odinioară românii gospodari să întîmpine sărbătorile de peste an. Un tablou plin de culoare, înfățișînd bogăția roadelor acestui pămînt darnic, ni-l oferă scriitorul Ion Marin Sadoveanu (1893-1964), autorul romanului ,,Sfîrșit de veac în București” (1944): ,,Pentru alcătuirea unei mese sărbătorești, cum nu face omul într-o viață decît cîteva, mai întîi se cereau tîrguite cele de trebuință de prin piață, un fel de tîrg ce se înșirase în stradă printre paie risipite, aducînd un miros de sat, în care coșari cu ouă ușoare și limpezi, doniți cu bradul, din care erau făcute, încă ud și verde, scoarțe cu țesătură aspră și bătătoare la ochi se întindeau printre pașii călătorului... Pe dreapta și pe stînga erau numai mărfuri; din ele se umpleau cu vîrf coșurile oltenilor, ce porneau apoi pe străzi cu gură mare, plescăind de pietre tălpile goale. Erau acolo de toate: maldăre de dovlecei cu floarea galbenă, fragedă... morcovi lemnoși și cărămizii; cartofi cu miros de pămînt, verze înfoiate, tighelite pe frunze cu picături de rouă; cireșe sticloase; crapi cu burțile pline de icre, cu aramă pe solzi și cercuri roșii împrejurul ochilor rotunzi; lini pămîntii, cu o mireasmă de iaz; plevușcă bună de ciorbă; bibani de saramură și coșuri multe cu plăși pe ele, sub care țopăiau și cotcodăceau găinile, în mirosul lor înecăcios de pene și praf. Abia acum venea truda pricepută, gingaș cumpănită, a gospodinei, gătitul adică, și la urmă încununarea mesei, o plăcintă groasă și parfumată cu scorțișoară, din care vișinile dulci cădeau zemoase sub cuțit și răcitoarele cu vin în iarbă deasă la umbră de nuc”.
LILIANA TETELEA