Vila este deosebită prin decorațiunile sale interioare care au fost realizate în trei perioade, corespunzînd familiilor ce au deținut clădirea. Prima perioadă este anul 1590, cînd Ottavio Aquaviva a decorat încăperile de la primul etaj, terminînd în 1612. Se crede că autorul picturilor ce reprezintă imagini din viața la țară este Agostino Ciampelli. A doua perioadă corespunde momentului cînd casa a fost proprietatea familiei Montalto. Cardinalul Alessandro Montalto a decorat tavanul care arată scene biblice reprezentîndu-i pe Eliah și Elizeu într-o frescă excutată de pictori ai școlii din Bologna. A treia perioadă datează din perioada familiei Odescalchi. Galeria de la primul etaj – acum cunoscută ca „Galeria Pannini” – a fost pictată de Giovani Paolo Panini, așa cum scrie într-un inventar al vilei din 1743.

Cînd am ajuns, cei de la recepție s-au uitat la noi, au zis că nu avem față să fim cazați în corpul principal și ne-au pus să dormim în aripa servitorilor. Glumesc, desigur.

Adevărul este că aripa principală avea disponibile doar sălile de conferință și două apartamente, resta­urantul, iar restul oaspeților dormeau în clădirile anexe, motiv să scriu că am dormit în aria servitorilor. A fost o seară extrem de frumoasă, întrucît m-am revăzut, după aproape 20 de ani, cu Dana și Ioana, două foste colege de facultate și bune prietene ce locuiau de mult timp la Roma. Am discutat și ne-am amintit multe și bineînțeles că ne amintim și acum de acea seară. Prietenii mă tachinează încă pentru ce am spus în seara aia cînd colegele mele se arătau impresionate de decorul holului principal al hotelului unde ne savuram vinul, iar eu, cu gîndul la hotelul din Sorrento, Pallazo Guardati, declar extrem de nonșalant și relaxat că, desigur, noi numai așa ne cazăm, prin castele și palazzo din astea, de a rămas tot auditoriul gură cască! 

Adevărul e că anticipasem locația în care urma să stăm peste un an, cînd aveam să ne întoarcem în Italia, dar în Toscana de data aceasta.

De aici am descoperit că sîntem în apropierea Mînăstirii Santa Chiara, care este un dublu complex monastic, construit între 1313 – 1340 de către Regina Sancha de Majorca și soțul ei, regele Robert de Neapole, care a fost de asemenea înmormîntat aici. Biserica originală a fost construită în stil gotic Provensal, dar decorată prin Secolul al XVII-lea în stil baroc de către Domenio Antonio Vaccaro. După ce edificiul a fost parțial distrus de foc în timpul bombardamentelor americane din cel de-al II-lea Război Mondial, a fost readus la starea inițială după multe dispute privind restaurarea care a fost terminată în 1953.

Marea clădire rectangulară are 110,5 metri lungime și 33 metri lățime. Zidurile navei au 47,5 m înălțime, iar nava însăși 82 de metri lungime. Sînt 9 capele laterale pe fiecare parte a navei, acoperișurile capelelor sînt boltite și ele suportă galeria care susține centrul navei. Deasupra galeriei sînt ferestrele. O caracteristică a bisericii este aceea că capelele laterale sînt incluse în corpul bisericii, dîndu-i acesteia aparența sa rectangulară. O altă caracteristică a Sf. Chiara este aceea că biserica nu are absidă. În arhitectura creștină este o nișă boltită, semicirculară, pătrată sau poligonală, așezată în prelungirea navei mediane, opusă intrării și rezervată altarului. Aici, altarul este așezat în mijlocul bisericii fiind flancat de corurile călugărilor și are în spatele său sarcofagul regelui Robert de Neapole. Zidul dintre nava bisericii și altar este destinat separării călugărițelor de restul bisericii și are girlaje prin care acestea pot privi. De asemenea, în această zonă există o fereastră cu vitralii deasupra altarului, alături de o fereatră trilobată. 

Ar mai trebui să spun că această biserică a Sf. Chiara este cea mai mare biserică aparținînd ordinului clariselor construită vreodată și prima unde călugărițele puteau participa la Sf. Liturghie. Sf. Chiara a fost o femeie care i-a urmat Sf. Francisc și a înființat replica ordinului Franciscan dar pentru femei.

Clopotnița este separată de restul clădirii, construcția ei a fost începută în 1328 și terminată pe vremea Renașterii. În spatele altarului principal există sarcofagul regelui Robert de Neapole, care a fost scuptat de către Pacio și Giovanni Bertini în 1343. Pe laterala capelei sînt mormintele lui Grancis al II-lea de Bourbon și al soției sale Maria Sofia de Bavaria, ca și ale Reginei Maria, Cristina de Savoya și al eroului național, un jandarm – Salvo Dʼ Aquisto, care și-a sacrificat viața spre a salva viețile a 22 de civili pe timpul ocupației naziste. Biserica a fost folosită pentru a păstra moaștele Sf. Luisa din Touluse, sora mai mare a regelui Robert de Neapole. Una dintre moaște era creierul Sf. Luisa. 

În a șasea capelă pe partea stîngă sînt basoreliefuri din Secolul al XIV-lea reprezentînd martiriul soției lui Masenzio în timp ce a șaptea capelă adăpostește mormîntul lui Louis, fiul lui Charles, Duce de Durazzo, o altă sculptură de Secol XIV a lui Pacio Bertini.

În partea dreaptă a prezbiteriului (parte a unei biserici romano-catolice situate între naos și altar, unde stau preoții pe timpul slujbei religioase) se găsește ușa decorată în stil baroc a sacristiei, ce prezintă fresce din 1692. Prin sacristie se poate ajunge la corul maicilor, zonă ce prezintă fragmente de fresce cu povești biblice pictate de Giotto.

Curtea cu Majolică dă faima acestei biserici din 1742, cînd a fost transformată de către Domenio Antionio Vaccaro în stil roccoco. Majolica este o faianță italiană cararcterizată prin smalțul metalic. Cu toate că frumusețea decorațiilor florale nu poate fi pusă la îndoială, dar seamănă mai mult cu o pergolă (construcție ușoară din grinzi de lemn susținute de coloane sau de stîlpi, folosită în parcuri și în grădini pentru a susține plantele agățătoare decorative) și clar nu se potrivește cu lumea introspectivă a maicilor clarise.

Oricum, am vizitat o operă de artă și asta a întărit sentimentul pe care îl avusesem la intrare, și anume că aici voi descoperi lucruri minunate. Am mers mai departe comentînd cele văzute și orientîndu-ne pe hartă asupra următoarelor obiective. Oh, Doamne, și cîte erau de văzut! Am realizat curînd că sîntem acolo de unde începe Spacca Napoli, faimoasa stradă care taie perfect centrul orașului. E lată cam de 10 metri și lungă de 2.000 de metri. E plină de magazine, restaurante, tarabe și terase. Acolo, la o terasă din asta, ne-am așezat și pe lîngă faptul că am mîncat pizza, am băut cea mai bună bere artizanală: Moretti Siciliana. 

Numele de Spacca Napoli se traduce prin „rupe Napoli” și vine de la faptul că este foarte lungă și de la înălțime pare că rupe în două acea parte a orașului.

Ne-am întors la hotel și ne-am pregătit pentru a doua zi. A noua zi a excursiei în Italia am primit misiune să mă duc să fac niște mici cumpărături de dimineață, în speță să cumpăr souvenir-uri pentru acasă care ne scăpaseră în ziua precedentă și am ajuns iar pe Spacca Napoli! La 8 dimineața era cam pustiu și cînd m-am întors, ca să nu mai merg la hotel pe drumul știut, m-am uitat pe hartă și am descoperit o scurtătură. Am apucat-o cam cu inima strînsă pe străzile strîmte, dar experiența mi-au spus că e bine și, în 7 minute, am ajuns exact în laterala hotelului. Am luat și grupul și am plecat  să vedem catacombele și să ne mai plimbăm pe Spacca Napoli. 

(va urma)

nicu marius marin