Am ieșit din oraș după vreo 3-4 ore, ca și cînd ar fi trecut minute. Ne-am dus spre parcarea unde lăsasem mașina ca să mîncăm și să pornim spre Sorrento, orașul unde aveam să dormim în următoarele două nopți. Nu îmi mai amintesc ce am mîncat, ci doar că a fost foarte bun.
Drumul spre Sorrento a fost fabulos. Cînd am părăsit zona peninsulei, spre Sorrento, am trecut munții prin niște tuneluri lungi de peste 6 kilometri, iluminate și semnalizate. Cînd am ieșit deasupra mării pe o șosea extrem de îngustă, mi-am adus aminte că am probleme cu înălțimea din punct fix și mi s-a tăiat respirația. A trebuit să oprim fiindcă peisajul era mult prea frumos și să facem cunoștiință cu ambrozia și cu nectarul zeilor din care sorb chiar la ora scrierii acestor rînduri: limoncello! Mă refer, desigur, la lichiorul dulceag, asemănător cu vișinata noastră, făcut din lămîile ce se pot vedea peste tot pe coasta amalfitană. Drumul pînă la Sorrento a fost o nebunie șerpuită pe malul mării, care s-a oprit la 200 de metri de centrul orașului. Acolo am lăsat mașina într-o parcare, fiindcă în următoarele două zile urma să fim pietoni. Orașul este așezat pe un platou stîncos ce înaintează spre mare, iar în spatele său se înalță Munții Lattari.
Ce să vă zic? Ne-am dus la hotelul Pallazo Guardati situat în centrul orașului. O clădire veche, cam înghesuită, dar… eram în Sorrento. Am lăsat bagajele și am ieșit pe străzi să simțim atmosfera, să vedem marea si portul de unde a doua zi urma să ne îmbarcăm spre Capri.
Sorrento este cunoscut din cîntecul „Torna a Surriento”, despre care tradiția spune că a fost compus prin 1902 cînd Gugliemo Tramontano, primar al orașului, i-a cerut prietenului său Giambattista de Curtis să scrie un cîntec pentru primul-ministru Giuseppe Zanardelli, care se afla în vacanță la Imperial Hotel Tramontano, pentru a sărbători prezența acestuia acolo. Cîntecul reflectă frumusețea împrejurimilor orașului, dragostea și pasiunea locuitorilor săi.  Acest cîntec are o variantă cîntată de Elvis Presley sub numele de „Surrender” și, pe lîngă regele rockʼnʼ roll-ului, a fost cîntat și de către nume mai mult sau mai puțin cunoscute ale scenei: Frank Sinatra, Beniamino Gigli, Dean Martin, Jerry Vale, Enrico Caruso, José Carreras, Plácido Domingo, Luciano Pavarotti, Ruggero Raimondi, Meat Loaf, Mario Lanza, Franco Corelli, Nino Martini, Robertino Loreti, Giuseppe Di Stefano, Muslim Magomayev, Francesco Albanese, Jerry Adriani, Roberto Carlos, Alfie Boe, Anna Calvi, Karel Gott, Il Volo, Katherine Jenkins.
Orașul ne-a încîntat cu o biserică foarte frumoasă care, ca toate bisericile catolice, avea la intrare o scenă a Nașterii unde aveam reconstruit un oraș italian, cu toate personajele ce existau și care arătau extraordinar de realist.
Catedrala din Sorrento, căci despre ea este vorba, este, ca și biserica din Anacapri, simplă la exterior și extrem de frumoasă la interior. Altare, bolți arcuite și picturi ne întîmpină dincolo de ușile solide din lemn. Catedrala există în oraș din Secolul al XI-lea și a fost renovată prin Secolul al XVI-lea din cauza pagubelor provocate de invazia turcească din 1558.
Catedrala are o navă spațioasă ale cărei bolți se sprijină pe două rînduri de coloane ce creează astfel trei secțiuni. Pe tavane sînt redate picturile lui Francesco Francareccio și ale artistului baroc Nicola Malinconico a cărei pictură reprezintă primii martiri creștini ai orașului. Mai găsim pictați de Giacomo del Po, pe sfinții St James și St Filip. Multele capele înglobează simțul artistic al decoratorilor, incluzînd aici basoreliefuri, figurine și altare de marmură. Găsim sculptate blazoanele Papei Sixtus IV și ale Regelui Ferdinand I de Napoli. Notabil este și blocul de marmură în care găsim sculptat un leu cu gura deschisă și o fîntînă folosită la botezul poetului Italian Torquato Tasso. Alături de catedrală există Sedile Dominova, o reședință decorată cu superbe fresce, odată loc de ședințe pentru consiliul local și nobilime. Din păcate, nu am vizitat-o deoarece era închisă.
De asemenea, viața comercială palpita pe străduțele înguste unde se concentraseră toți comercianții, unde abundau lămîile și unde am văzut un magazin care se lăuda că produce limoncello de generații. Nu vă spun ce varietate de sticle de limoncello era acolo, dar pot să vă mărturisesc că m-am îndrăgostit de această licoare de atunci. Seara s-a încheiat pe o terasă situată în piața centrală din Sorrento, printre multe păhăruțe de limoncello și niște sticle de Peroni Nastro Azzuro, adicătelea șoseaua care, ca o panglică albastră, străbate coasta amalfitană.
A treia zi a excursiei, la ora 8, eram pe chei să așteptăm vasul ce avea să ne ducă în Insula Capri. A venit un feribot cum nu mai văzusem pînă atunci, ne-am îmbarcat și, cînd am pătruns pe navă am rămas extrem de surprins: sălile erau foarte mari, cu fotolii confortabile unde aveam cu toții loc. Mai bine ca într-un autocar. Marea era cam agitată în ziua aceea și aveam ceva emoții din pricina aceasta. Peste aproximativ 40 de minute am ajuns la destinație.
Capri este o insulă care dintotdeauna a fost unul din refugiile preferate din Marea Mediterană, încă din Palolitic, cînd s-au găsit aici primele urme de locuire. În secolele următoare au ajuns aici populații vorbitoare de latină care au numit-o „Insula caprelor” – Capri. Pînă la latini, insula este colonizată de către greci prin Secolul al VII-lea î.Chr., pentru a intra în subordinea administrației orașului Neapole din Secolul V pînă în prezent. Toată această viață se sfîrșește sau, în orice caz, se diminuează prin Evul Mediu, cînd locuitorii abandonează locuințele de pe malul mării alegînd să se retragă în interiorul insulei pentru a se proteja de atacurile piraților. Turismul începe să se dezvolte pe insulă în anul 1826, atunci cînd un pescar local va descoperi Grota Azzura. De atunci, pe insulă încep să vină poeți, artiști, exilați, bancheri, industriași, suverani, cu toții cuceriți de extraordinara frumusețe a locului. Aceasta este, geologic vorbind, o mare formațiune calcaroasă de 6 km lungime și 3 lățime alcătuită din două platouri separate de o zonă împădurită, iar administrativ insula este împărțită în Anacapri și, desigur, Capri.
Am debarcat pe o vreme destul de închisă și ploioasă, neprietenoasă. Insula are un relief muntos. Ne-am orientat și am decis să luăm un funicular care ducea spre vîrf. Am ajuns în Piața Umberto I plină de mesele cafenelelor, mărginită de Biserica Barocă Santo Stephano cu cupolele sale de influență arabă care acoperă un pavement roman aparținînd vechii Vila Jovis. Un alt monument pe care nu ai cum să nu-l vezi aici este Centro Caprese, un fost castel angevin denumit în vechime Palatul Cerio. Spun că nu ai cum să-l ratezi din cauza turnului cu ceas pe care-l are.
Din această piață, am admirat priveliștea care era cu adevărat minunată și am plănuit să mergem întîi să vedem Grotta Azzura, situată în cealaltă parte a insulei. Am găsit repede o stație de autobuze. Autobuzele în sine erau niste piticănii înguste, neobișnuite pentru conceptul de autobuz, însă aveam să înțelegem îndată de ce.
(va urma)
nicu marius marin