Pînă să ajungem la Casa Fericitei Iulia am intrat într-o altă casă, numită a lui Venus. Casa aceasta fusese construită în Secolul I î.Chr., și, dată fiind perioada lungă de timp ce trecuse de la construcție, a suferit numeroase modificări. Una din modificările radicale a fost aceea de a înlocui încăperea de la intrare, denumită tablinum, care era pe post de birou, cu o grădină închisă mărginită de porticuri numită peristilum, ce devine centrul casei, găsind aici numeroase fresce și un oecus, adică o sală de festivități bogat decorată. Partea din spate a acestui peristilum a fost decorată cu o mare și spectaculoasă frescă a lui Venus, care dă și numele casei. Mai găsim o grădină unde, pe zidurile ce o mărginesc, vedem picturi în frescă cu plante și animale. Zeița Venus, complet goală, poartă doar o coroniță pe cap și bijuterii la gît, la încheieturile mîinilor și la glezne. Casa a fost proprietatea familiei Satrii, foarte importantă și bogată în ultimii ani ai orașului.
De aici am continuat la vecina Iulia cea fericită.
Casa Fericitei Iulia, așadar, este de fapt un complex de proprietăți care au fost reunite într-un singur complex de clădiri numit „vilă urbană”, caracterizat prin abundența zonelor verzi. Această vilă este împărțită în patru zone cu intrare separată. Prima din ele este, desigur, un Atrium, adică holul de intrare, zona unde ajungeau căile de acces din toate celelalte camere. La această zonă se ajungea din stradă printr-un coridor. Cu timpul, inima casei se mută din acest atrium către peristilum-ul descris anterior. A doua zonă cu intrare separată este o grădină foarte mare care se deschide spre toate zonele rezidențiale, apoi o baie și un parc mare.
Numele dat acestui complex rezidențial, Giulia Felice, a fost găsit într-o inscripție de pe fațadă după cutremurul din anul 62 î.Chr., unde proprietara spune că închiriază spațiile pe care le deține. O renovare unitară a clădirii are loc în acea epocă de după cutremur. Ce m-a surprins și mi-a plăcut aici a fost faptul că stîlpii ce înconjurau grădina sînt toți în stil ionic, ceea ce mi-a demonstrat că regula se aplică. E vorba despre regula care spune, că, în edificiile civile ori religioase patronate de o femeie, se folosesc stîlpi ionici, fiindcă acest tip de stîlp personifică femeia.  Astfel, stîlpul însuși drapat cu acele canale verticale dă senzația unei rochii plisate așezate pe trupul subțire al unei femei, apoi capitelul cu volutele sale laterale simbolizează felul în care femeile își prindeau părul în cocuri laterale, iar decorația bogată a capitelului semnifică bijuteriile de la gîtul femeilor.
În România găsiți așa ceva la Biserica Neagră, chiar dacă stîlpii de susținere au structura netedă, capitelul corespunde descrierii mele fiindcă biserica fusese închinată Fecioarei Maria. Încercați să verificați informația asta. Vă va face vizita mai interesantă. Înainte de a ieși din casă am trecut printr-o încăpere ce păstrase în formă bună un mozaic pe podea. Asemănător celui de la Constanța, dar puțin mai bine păstrat.
Ieșim de aici continuîndu-ne drumul pe străzile orașului vorbind despre tot ce întîlneam în cale. Am înaintat, astfel, spre Băile Stabiane, băi publice, imense. Din Via de Abondanza, pe unde ne aflam, am intrat într-o curte  largă. În această curte exista o piscină în partea stîngă, iar pe dreapta o colonadă ce ducea la zona destinată bărbaților. Desigur, prima cameră era un vestiar, după care se intra în frigidarium pentru băi reci, de unde se ajungea la tepidarium, pentru băi de temperatură medie și în final la calidarium, pentru băile fierbinți. Încălzirea era asigurată printr-un sistem de țevi trecute prin perete cît și de podeaua dublă prin care circula aerul cald venind de la sobele pentru încălzirea centrală și de la încălzitoarele mobile. Zona femeilor era apropiată de cea a bărbaților, împărțită în aceleași secțiuni și fără decorațiuni pretențioase. Intrarea se afla în colțul de nord vest al curții și dădea în via Lupanare. Această separare a sexelor era normală și în perioada antică. Ca vechime, aceste băi datate în Secolul II î.Chr. sînt cele mai vechi din lumea romană.
Am văzut destul de multe lucruri aici, însă ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost vederea unei conducte de scurgere încastrată în peretele unei case. Pare ceva firesc însă un atunci cînd ai văzut conducte romane doar pe bucăți în muzee și niciodată în locul din care au fost luate. Cu atît mai puțin în peretele unei case veche de 1938 de ani.
La final, o să vă spun cum mi-au plăcut Forumul, Basilica și Templul lui Apollo.
Forumul era piața centrală sau centrul orașului, motiv pentru care aici se găseau toate instituțiile publice. Ca astăzi. Odinioară, forumul era înconjurat pe trei laturi cu o colonadă din care au rămas doar stîlpii de susținere. Pe partea de est a Forum-ului găsim un spațiu deschis ce fusese Clădirea lui Eumachia. Această doamnă, a cărei statuie o și găsim în apropiere, fusese o preoteasă a zeiței Venus, aparținînd unei familii foarte bogate din oraș. Ea a construit această clădire pe cheltuiala sa pentru a se supune unui ordin dat de împărat. În fața intrării au fost expuse statuile celor mai bogați și mai importanți oameni din Pompei. Pe cele două părți ale porții de intrare denumite Portic-ul Concordiei Augusta existau, în nișele ce se văd și astăzi, cîte o statuie dedicată lui Romulus și Enea, cu două inscripții a faptelor bune făcute de ei în timpul vieții. Această poartă a Concordiei Augusta are un cadru din marmură decorat cu frunze de acant și imagini de animale, a fost găsită undeva în Forum și așezată aici în mod greșit, fiindcă aparținea de fapt, templului lui Genius Augusti. Oricum după erupția vulcanului nu a mai rămas nimic din frumoasele decorațiuni în marmură existente aici.
Basilica este cea mai impozantă clădire din Forum fiindcă aici se desfășurau activitățile care țineau de justiție și afaceri. Accesul se face dinspre Forum prin cinci intrări separate de Coloane. Interiorul este despărțit în trei nave susținute de două rînduri de Coloane cu capiteluri ionice. În centrul scurtei laturi de vest a basilicii există o sală bogat decorată unde aveau loc judecățile. Spațiul a fost îmbogățit și cu o statuie ecvestră. Basilica este datată prin anii 130-120 î.Chr. și este una din cele mai vechi construcții de acest fel din lumea romană.
Firește, acum, nu a mai rămas mare lucru din ea decît fragmente de coloane, bazele acestora, ici-colo. Ce este important de știut cînd veți ajunge aici este faptul că această instituție administrativă a imperiului va deveni după anul 330 d.Chr. locul unde oamenii se vor strînge în fața noului judecător, Isus Christos. Cu alte cuvinte, aceste spații vor deveni biserici, termen care, în limba română, se trage din latínescul „basílica”.
Templul lui Apollo a fost ultima atracție importantă pe care am văzut-o în Pompei. Acesta a fost unul din locurile cele mai vechi de slujire din oraș, construit într-un punct strategic de-a lungul căii ce duce spre Poarta Marina. Alegerea acestui zeu ca protector al locului are legătură cu prezența grecilor și a etruscilor în zona Campania. Cercetările arheologice au evidențiat existența unui templu prin Secolul VI I.Chr., ce a fost renovat între secolele III și II î.Chr., căpătînd forma pe care a avut-o pînă înainte de erupție: o fundație înconjurată de o zona deschisă de porticuri ce avea în mijloc un altar. O colonadă situată pe zidul de est conecta templul cu piața și Forumul. Statuile zeului Apollo și ale surorii sale Diana împodobeau templul.
(va urma)
nicu marius marin