În primăvara anului 2016, prin luna aprilie, a venit vremea – după o pauză de 4 ani – să pornim din nou într-o aventură turistică. Aveam să stăm 10 zile în Italia pentru a vizita tot ce se putea.
Așadar, am pornit la drum cu Blue Air spre Napoli. Am aterizat undeva pe la ora 10 dimineața, într-o aerogară (aeroport nu poate fi numit acel loc) și am pornit imediat spre autogara de unde urma să luăm mașina pe care o închiriasem pentru a ne deplasa mai ușor prin peninsulă. A durat cam o oră pînă am făcut toate formalitățile, am urcat bagajele în Peugeot-ul brek și la drum. La drum nu foarte departe, ci doar pînă la Caserta.
Lîngă Napoli se află un palat regal împrejmuit de un parc ce se vrea a fi o imitație a Versailles-ului pe care toată marea protipendadă europeană încearcă să îl imite. Pînă să ajungi la castel, însă, trebuie să străbați Caserta, oraș unde am stat peste noapte la un hotel absolut excepțional. Orașul e – o spun chiar italienii – unul dintre cele mai urîte și murdare din țară. Impresia e una extrem de neplăcută. Din afară, Palatul Regal din Caserta este o imensitate barocă seacă. Construcția reprezintă vechiul palat al conducătorilor Regatului celor două Sicilii. Proiectantul a fost Luigi Vanvitellim, care a conceput acest palat pe la mijlocul Secolului al XVIII-lea pentru regele spaniol Carol al III-lea, care, sub numele de Carol al VIII-lea, este cunoscut drept rege al Neapolelui si Siciliei. Construcția durează din perioada 1752-1780 și a fost terminată de fiul lui Vanvitelli, Carlo. Clădirea are dimensiuni impresionante: 250 m x 190 m, 200 de săli, 34 de scări, 1.970 de ferestre. A fost concepută pentru a rivaliza cu palatul din Versailles și cu palatul regal din Madrid. Palatul dispune și de un parc impresionant, cu nenumărate „piese de apă”: bazine, fîntîni monumentale, cascade (între care se numără și cea a Dianei, avînd 78 m înălțime). Palatul regal din Caserta, cu parcul, apeductul Vanvitelli și complexul San Leucio, au fost înscrise în anul 1997 pe lista Patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Am ajuns la poarta ce dădea spre grădină. De aici se întinde, cît vezi cu ochii, o alee al cărei capăt era greu de cuprins cu privirea. Din loc în loc, pe alee, răsăreau mari bazine cu apă, unele chiar mici cascade împodobite cu sculpturi baroce reprezentînd personaje și animale mitologice. Ne-a luat cam două ore să parcurgem dus-întors trei sferturi din parc. Am revenit la palat extrem de obosiți, dar ne-am ambiționat să vizităm și interiorul.
Mărturisesc că am rămas copleșiți. Primele săli erau tapetate cu marmură roz, înalte, avînd așezate discret busturi sau statui ale membrilor dinastiei regale italiene. Tavanul pictat cu îngerași așezați pe norișori pufoși, într-un cer care părea că se coborîse asupra capetelor noastre… Vorbind despre tavane, mare parte a lor sînt casetate pentru a mai ușura din greutatea construcției și pentru a oferi un frumos efect artistic privitorului. Fiind un palat regal, din loc în loc avem pe perete pilaștri corintici, de culoare albă, ce contrastează minunat cu rozul marmorean al pereților. Picturile tavanelor sînt realizate de o manieră pe care aș putea să o numesc 3D, atît de realiste sînt. Eroii, îngerii, ființele fantastice sînt atît de bine realizate încît, de multe ori, ai senzația că le scapă piciorul sau mîna peste marginea tavanului și sînt gata să se prăvălească peste tine. Senzația de mișcare pe care ți-o dau personajele este atît de reală încît, dacă te concentrezi prea mult asupra lor, vei începe să le vezi mișcîndu-se și o să auzi murmurul vocilor!
Decorațiunile pe alocuri aurite, în funcție de specificul sălii, și extrem de bine realizate, încărcate de detalii precum frunze, flori, îngerași, animale fantastice sau nu, eroi aflați în luptă sau murind glorios, toate acestea sînt atît de bine echilibrate și alipite construcției încît poți ține o adevărată lecție de arhitectură barocă. Bineînțeles, corinticul nu lipsește, așa cum se cuvine la un palat regal, ca și blazoanele diferitelor case și familii nobiliare ale vremii, prezente peste tot pe pereții acestui castel fabulos. Nici nu bănuiam în acea primă zi ce avea să mă aștepte în Napoli, care este o simfonie barocă din punct de vedere arhitectural.
Un alt element foarte interesant din acest palat îl constituie paturile și, desigur, dormitoarele. În primul rînd că, la fel ca toate camerele – mai corect spus ar fi sălile acestui palat – și dormitoarele erau extrem de mari și de reci. Da, reci, căci cum poate fi caldă o cameră ai cărei pereți sînt acoperiți cu marmură și ale cărei dimensiuni exclud de la început orice idee de intimitate și căldură? Eu cred că m-aș simți ca și cum aș dormi în holul unei instituții, nu într-un dormitor. Paturile, de asemenea, erau niște elemente extrem de strîmte, neconfortabile, opere de artă, dar nu paturi. Dumneavoastră ați putea dormi într-o operă de artă? Eu nu! Nu s-ar lipi somnul de mine neam! Nu prea înțeleg cum dormeau, și, mai ales, se odihneau Majestățile lor acolo.
De la Palat, am purces în căutarea unui restaurant, sau mai bine zis a unei pizzerii – că doar eram în țara care a inventat pizza și pastele, nu? Am găsit, nu departe de palat, o pizzerie mică unde am mîncat foarte bine.
Am plecat apoi să vedem și Caserta Vecchia, situată pe un deal în apropiere de oraș. Am găsit un orășel medieval splendid, cu case din piatră și străduțe înguste, pe care, însă, Sighișoara îl întrece fără prea mult efort.
De aici, ne-am dus la hotel să ne odihnim.
A doua zi a excursiei am plecat spre Sorrento, unde aveam să petrecem două nopți. Prima oprire a fost la Pompei. Celebrul oraș antic distrus de o erupție a vulcanului Vezuviu. Orășelul actual este un loc turistic perfect. Am ajuns cu mașina la una din multele parcări înșirate de jur împrejurul sitului arheologic. Acolo am vorbit cu patronul unui mic restaurant pentru a ne rezerva o masă, am luat o hartă a sitului turistic, un ghid în engleză și am intrat.
E fabulos să intri într-un loc în care atîtea vieți s-au stins fulgerător într-o zi de vară, cînd funinginea căzută peste oraș avea să ucidă prin sufocare toată populația. Prima dată am văzut un amfiteatru, am parcurs una dintre străzi și am intrat în casa Fericitei Iulia. Ideea e că, pentru mine cel puțin, a fost ceva de nedescris să calc pe pavajul unui oraș roman vechi de 1938 de ani. Era ca un muzeu în aer liber. Călcam pe pietrele mari, fasonate, care alcătuiau drumul, iar din loc în loc existau bolovani așezați astfel încît să poată trece printre ei doar roțile căruțelor. Zidurile clădirilor care trebuie să fi fost impunătoare erau singurele mărturii ale unui înfloritor oraș roman. Spun asta fiindcă era așezat în apropierea rîului care, vărsîndu-se în mare, înlesnea comerțul. Se vede că era o reședință și o destinație de vacanță pentru romanii bogați.
Pompei este un oraș extraordinar de interesant. Cu toate astea, la un moment dat este posibil să te plictisești fiindcă aceleași detalii se repetă: case dărîmate, fragmente de ziduri, aceleași drumuri peste tot, același tip de arhitectură peste tot, cam aceleași fresce. Ca să evităm această posibilă plictiseală, vă invit să căutați anumite obiective cînd intrați în oraș. Puteți, spre exemplu, căuta obiectivele despre care vorbesc eu aici sau orice altceva vă fixați ca țintă de la început, fiindcă este sigur că aici, în ruinele orașului Pompei, o să găsiți tot ceea ce vă doriți să vedeți, fiind un oraș roman complet. Una din primele noastre ținte a fost Casa Fericitei Iulia.
(va urma)
nicu marius marin