Anul 1848 a adus un lanţ de revoluţii care s-a răspîndit pe aproape întreg continentul european. Una dintre acestea a fost revoluţia din Ţara Românească, care a izbucnit în iunie. Contextul istoric era, la acel moment, următorul. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluționar a preluat puterea. Revoluționarii munteni își propuneau printre altele emanciparea clăcașilor, eliberarea robilor țigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale, toate consemnate în Proclamația de la Islaz. Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluțiilor de la 1848, și anume marile imperii europene, au intervenit.
Așadar, cu o lună înainte de evenimentul petrecut la 13 iunie 1848, Locotenenţa domnească convocase o comisie alcătuită din deputaţi ai sătenilor clăcaşi şi ai proprietarilor pentru a dezbate și hotărî raporturile dintre cele două clase. În şedinţele acestei comisii, cei 20 de reprezentanţi ai ţăranilor, cîte unul din fiecare judeţ, au arătat, potrivit consemnărilor din gazetele vremii, ,,starea de plîns a ţărănimii sub Regulamentul Organic. Ţăranul legat de glie, terorizat şi exploatat pînă la sînge, a protestat în mod demn şi impunător, iar preotul Neagu, după ce a arătat toate jertfele şi gloabele aruncate în spinarea clăcaşilor, a întrebat: Apoi după acest fel de jertfe făcute cu sîngele şi sudorile noastre, oare nu e păcat înaintea lumii şi a lui Dumnezeu, ca tocmai noi să fim străini şi nemernici în pămîntul nostru?”.
Ţăranii au cerut să fie împroprietăriţi, ,,să li se dea o părticică de pămînt în plină proprietate”. Ceruseră 14 pogoane la cîmp, 16 la baltă, 11 la podgorie şi 8 la munte (individualizat pentru locuitorii fiecărei regiuni), pentru ca din ele să poată trăi. A urmat apoi o discuţie aprinsă despre Reforma agrară, Lahovari declarînd în numele proprietarilor: ,,A se lua pămîntul de la proprietari spre a-l da ţăranilor ar fi un lucru nemaipomenit în istoria popoarelor civilizate; că atunci cînd s-ar atinge dreptul proprietăţii, nimeni nu s-ar mai sili să se înavuţească şi lumea se va întoarce iar la starea dobitocească”. Iar ţăranii răspundeau: ,,Și noi sfinţim proprietatea, dar după ce se va împărţi, acum nu putem”.
În final, reprezentanţii proprietarilor n-au mai participat la şedinţele comisiei, care a şi fost desfiinţată peste cîteva zile printr-un decret al Locotenenței domneşti. ,,Iar apărătorii statutului organic, boierii care făceau politică alături de Rusia reacţionară, au fost consideraţi ca vrăjmaşi ai tuturor libertăţilor şi astfel s-a produs în Bucureşti o agitaţie vie împotriva lor. În urma acestor manifestaţiuni anti-ruseşti, autoritățile de la Sankt Petersburg au intervenit la Constantinopol, cerînd ca armata turcă să restabilească ordinea şi să pună capăt acestei manifestaţiuni”. O armată turcească de 7.000 de oameni a şi fost trimisă la Bucureşti, intrînd în oraș în ziua de 13 Septembrie 1848. Una din cele trei coloane turceşti a intrat prin bariera de la Mihai Vodă, unde se afla cazarma din Dealul Spirii.
,,Soldaţii români aveau ordin ca, împreună cu compania pompierilor, să-i primească pe turci cu onoruri militare şi apoi să se retragă. În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda Colonelului Radu Golescu, Comandantul Garnizoanei București. Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punîndu-le sub comanda Maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda Căpitanului Pavel Zăgănescu. Căutînd să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele inter­ven­ționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostașii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat inițial în atitudinea Colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mîndrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mînă și că mai mulțumit este în acest caz decît să se vadă dezarmat”. Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim-Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraș pînă la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întîlnit cu Compania de pompieri comandată de Căpitanul Pavel Zăgănescu, care mărșăluia spre cazarma din Dealul Spirii, pentru a da onorul drapelului purtat de colegii lor de arme dintr-un regiment românesc care tocmai primise noile drapele de luptă.
Cei 166 de pompieri s-au intersectat cu cei 6.000 de ieniceri, iar o altercaţie minoră dintre un ofiţer turc şi un român, a fost ca o adevărată scînteie într-un butoi cu pulbere.
Cele ce au urmat au fost descrise chiar de căpitanul Zăgănescu, comandantul companiei de pompieri: ,,Văzînd atunci că eram în faţa tunurilor, am comandat să grăbească pasul pentru a ne apropia de cazarmă. Cînd turcii trecuseră cu toţii din stînga, un tun deschise un larg drum prin coloana mea; loviturile se repetară şi uciseră mai mulţi dintre ai mei. Descărcăturile puştilor şi ale carabinelor urmară celor ale tunurilor; dar noi eram acuma în apărare, în dosul zidurilor cazărmii. Oamenii mei încărcară puştile, eu comandai foc. Mai mult de trei descărcături avură loc din partea noastră, dar mitralia turcească ne cauza mari daune. Cînd tunurile se descărcau, ai mei se culcau la pămînt; dar desperaţi, ridicîndu-se de jos, ei strigară ca un singur om: Pe tunuri, băieţi, că ne prăpădesc! Ei se aruncară într-o săritură şi tunurile, încărcate şi gata de a face iarăşi foc, căzură în puterea oamenilor mei. Ei le întoarseră în contra rîndurilor celor dese ale turcilor şi dădură foc. Atunci se făcu acea ucidere cumplită, de care turcii se plîng încă cu drept cuvînt, căci mitralia nu se opri decît pe corpuri omeneşti” (Ziarul ,,Adevărul” din 13 septembrie 1932).
O versiune asemănătoare despre bătălie, dar și
despre incidentul care a declanșat con­fruntarea o
prezintă și Dim. R. Rosetti în ,,Dicționarul Contim­poranilor”, București, 1897: ,,La podișca de lîngă cazarmă, fiind postată infanteria și artileria otomană și spațiul de trecere fiind strîmt, sublocotenentul de pompieri Bălan, atingînd cu cotul pe un artilerist turc, acesta căzu în șanț. Un major otoman de artilerie, văzînd aceasta, lovește cu latul sabiei pe sublocotenentul Bălan; acesta ripostează cu pistolul și omoară pe major. Cu al doilea pistol vizează pe Kerim-pașa și îi ucide numai calul. De aici izbucnește încăierarea între turci și pompieri cu o mare vioiciune; glonțul și baioneta au deopotrivă rol. Două tunuri pe care turcii le așezau la poziție ca să tragă în pompieri sînt luate de aceștia și descărcate în turci. Lupta urma încă cu înverșunare, dar copleșiți de superioritatea numărului inamicului, pompierii se retraseră în dezordine; o parte din ei intrară în cazarma Alexandria, unde se găsea un batalion din reg. 2 de infanterie. Cîțiva pompieri fiind rămași în învălmășeală în mijlocul turcilor, fură somați a se da, după care, depunînd armele, fură împușcați. Pompierii avură în această luptă doi ofițeri și 47 de soldați morți și mai mulți răniți. Pierderea inamicului fu însă cu mult mai mare”.
În netă superioritate numerică, turcii i-au înconjurat din toate părţile pe pompieri, care s-au avîntat în luptă, alternînd focurile de armă cu lupta la baionetă. Riposta fermă a pompierilor i-a panicat pe turci, aceştia reuşind totuşi să pună în poziţie două tunuri cu care au deschis foc împotriva pompierilor. Militarii lui Pavel Zăgănescu au capturat însă cele două piese de artilerie, pe care le-au întors împotriva inamicului, provocîndu-i pierderi însemnate. Jertfa pompierilor conduşi de Pavel Zăgănescu şi a ostaşilor din Regimentul 2 Infanterie reprezintă răspunsul pe care tinerii ostaşi l-au dat chemării lui Nicolae Bălcescu către poporul român în faţa primejdiei de intervenţie străină: „Să nu uităm că sîntem datori a apăra naţionalitatea şi drepturile noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsînd sîngele nostru. De vom cădea în această luptă sfîntă, să cădem bărbăteşte, astfel cum au trăit părinţii noştri”. După luptă, trupele românești au fost împrăștiate, militarii turci au pus stăpînire pe București, iar Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost astfel înăbușită.
Pavel Zăgănescu, născut în Rîmnicu-Sărat în 1815, și-a început studiile cu un dascăl grec, iar în 1831 a intrat în armată ca iuncăr. După ce a devenit sublocotenent, a fost mutat în corpul pompierilor poliției în anul 1844, iar în 1847 a fost avansat la gradul de locotenent. După evenimentele din Dealul Spirii, Zăgănescu a fost închis pentru o perioadă de un an la Penitenciarul Văcărești din motive politice, apoi a fost reprimit în corpul pompierilor și înaintat la gradul de căpitan în 1852, cel de maior în 1857 și colonel în 1859. În această calitate a fost însărcinat cu organizarea grănicerilor. Mai tîrziu a demisionat din armată, în 1868 a devenit prefect de poliție în București, inspector general al Guardei Naționale în 1872 și, în același timp, vicepreședinte al Senatului. Comandantul pompierilor din Bătălia de la Dealul Spirii s-a retras din viața politică nu după mult timp și a încetat din viață în anul 1896 la București.
Deși în final au fost înfrînți, pompierii români, care aveau conștiința că își apără țara, au dat dovadă de o bravura care i-a uimit pe toți. Eroismul lor i-a transformat într-un adevărat model pentru ostașii români care, la 1877, au trecut Dunărea pentru a cuceri pe cîmpul de luptă independența României față de Imperiul Otoman.
În memoria celor căzuți în luptă în Dealul Spirii, a fost ridicat în anul 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din București. Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită mai apoi ca Ziua Pompierilor din România, însă a fost legal oficializată începînd din 1953.
R.M.