ACTUALITATEA UNUI TEXT SCRIS DE VADIM ÎN URMĂ CU FIX 31 DE ANI

Întîi ne-a amăgit soarele Crăciunului. Apoi, după Anul Nou, au bătut subțire, în turla zării, clopotele ghioceilor timpurii. Timide, translucide, vestitoare de țărm însorit. Și deodată, ca o adeverire a faptului că sîntem un pumn de cenușă în fața Ziditorului, ne-a ajuns din urmă suflarea unor herghelii de gheață. Pesemne iernile aspre pe care Ovidiu le-a petrecut în exilul său la Pontul Euxin, ori poate mai de demult, iernile pustiitoare ale pelasgilor și ilirilor ne-au mai trimis un emisar întîrziat. Aproape concomitent cu împotmolirea războiului fierbinte din Golf, Generalul Iarnă ne-a trimis din înalturi Bomba cu Frig. Trebuie să recunoașteți că ea face ravagii tot atît de mari ca și celelalte bombe – chimică, biologică, nucleară. Parcă o încărcătură strategică a explodat în mijlocul acestei țări, cu așchii de alabastru și cristale la geamuri care, din păcate, nu mai au farmecul de basm din copilărie. Hieroglife nedescifrate, copacii și fîntînile tremură pe bărăgane, vietățile firii se cuibăresc neputincioase sub maluri de pădure și de albie seacă, o deznădejde scitică a pus stăpînire pe vatra noastră cîndva înflorită. Doamne, și de n-ar fi atît de frig în case, totul ar fi ca o carte de povești!
,,Azi iarna vrajbei noastre-n plină vară/ Sub soarele lui York s-a preschimbat” – spunea Shakespeare în ,,Richard al III-lea”, dar din nenorocire la noi nu se aplică decît prima secvență a memorabilului distih, iarna vrajbei noastre, pe care n-o prea poate schimba nimeni în plină vară prea curînd. Așa că nu ajungea frigul din suflete, ne-a mai năpăstuit și frigul celălalt, mușcător, palpabil, neînduplecat. Iertată să-i fie poetului abaterea de la pastel – nu așa ceva doresc să scriu acum, nu e vreme pentru asta. Riscînd să fiu chiar greșit înțeles, ba și acuzat de unii și de alții, voi spune doar atît: este INADMISIBIL ca, la un an și două luni de la Revoluție, în casele noastre și în locurile noastre de muncă să fie mai frig decît înainte! Nici o rațiune politică, economică, diplomatică ș.a.m.d. nu justifică această Bombă cu Frig pe care am luat-o în plin și care fumegă necruțătoare în craterul căminelor noastre stinse. Nu fac parte dintre aceia care dezarmează ușor, ba chiar mă încumet să afirm că nu dezarmez niciodată, decît numai mort. Nu cer minuni peste noapte, știu că se fac eforturi, că se bat depeșe, că există toată bunăvoința etc. Dar ce folos? Rezultatele concrete sînt dezastruoase. Din fericire pentru ideea de dreptate, a trecut prea multă vreme ca să se mai poată da vina pe Ceaușescu. O mînă de play-boy, de infractori și de veleitari roși de ambiții s-au înscăunat cu de la ei putere prin jilțurile unor prefecturi și primării, ba chiar și prin parlament și alte structuri al puterii. Ei nu fac parte nici din F.S.N., nici din P.N.L., nici din alte partide: ei aparțin de Organizația Mondială a Tîlharilor, semnul lor electoral e ciolanul, iar platforma politică nu poate fi alta decît jaful și îmbogățirea cu orice preț. Călcînd peste cadavrele unor copii amăgiți, reflectîndu-și fețele hrăpărețe în bălțile de sînge tremurînd pe asfalt, fiarele astea drogate prăduiesc România. Iar acei sărmani copii erau prea necopți la minte ca să-și dea seama că, așa cum s-a făcut acea Revoluție, exista riscul suprem ca, odată cu lichidarea lui Ceaușescu și pulverizarea structurilor, să fie aruncată în aer și România. Copiii n-aveau de unde să știe, erau prea frumoși și prea tragici în spînzurarea lor pe Marea Cruce – dar ulii dinăuntru și din afară știau prea bine ce se va întîmpla. Să vă ofer un singur raționament. Partidul Comunist Român număra aproape 4 milioane de membri, practic aproape jumătate din forța de muncă activă a țării, mai ales muncitorime – dizolvînd într-o singură secundă acest partid, a fost dizolvat însuși statul, pentru că tot ce a avut mai de valoare această țară intra obligatoriu în partid, conducea structurile social-economice și asigura legătura între ele. Știu că Ceaușescu trebuia să cadă. Eu însumi, care îl iubisem pentru dimensiunea națională a politicii sale, nu-l mai suportam. ,,Un curcubeu care stă un sfert de oră pe cer ajunge să nu mai fie privit de nimeni” – spunea părintele lui ,,Faust”. Iar Ceaușescu a stat aproape 25 de ani, era monstruos de mult, ajunsesem la intoxicație. Dar modul cum a căzut și ceea ce s-a întîmplat după aceea, asta e o altă poveste. Prin greșelile mari pe care le comit unii factori ai puterii, prin sacrificarea demnității românești și servilismul grav în fața străinătății, prin haosul instaurat în țară cu largul concurs al agenților străini ce acționează nestingheriți, în fine, prin nivelul de viață tot mai scăzut al populației – să nu vă mire dacă legenda lui Ceaușescu crește vertiginos. Nolens-volens, trăim în era comparațiilor. În fiecare familie, la fiecare loc de muncă aproape numai despre asta se discută: dacă mai trăia, Nebunul termina construcțiile, ăștia n-au mai pus o cărămidă, ehe, pe vremea lui nea Nicu nu îndrăzneau nici hoții, nici ungurii ș.a.m.d. Așa după cum remarca o publicație, cel mai îngrijit mormînt de la Ghencea este al lui: are mereu flori proaspete, și lumînări, și o candelă nestinsă. Și n-au trecut decît 14 luni de la năpraznica lui moarte. În ritmul acesta, peste alte 14 luni va avea statuie în centrul orașului, pentru că așa sînt românii, iertători, iar trecerea timpului estompează întotdeauna lipsurile și amplifică meritele. Chiar așa, voi, găunoși demolatori, care v-ați grăbit să distrugeți totul în țara asta, omul acesta n-a făcut nimic pentru România, poporul nostru n-a realizat nimic un sfert de veac? Nu-l apăr pe Ceaușescu, pentru că personal de-abia acum mă pot realiza profesional și conduc o gazetă, în vreme ce sub domnia lui nu mi se încredința nici un chioșc de ziare, eram prea incomod. Așadar, n-am motive să-l regret, dar am motive suficiente să regret din inimă batjocura inimaginabilă care se petrece la adresa poporului român. Iar noi așa ceva nu putem tolera.
Și pentru că de la frig am pornit, aș vrea să-i întreb pe unii miniștri, ca și pe unii palavragii de prin parlament sau din agitația străzii: cînd spunea Ceaușescu că n-are petrol, și energie electrică, și mîncare, că ne-au jefuit toți și țara e vlăguită, de ce nu l-ați crezut? Astăzi veniți și spuneți la fel, și ne pretindeți să vă credem. Nu vă credem, fraților, că nici pe noi nu ne crede nimeni că ne stau copiii la zero grade și ni se mai întrerupe apa, ba chiar și curentul electric. Eu înțeleg că s-a început prin minciună, dar de ce să se continue tot așa? Sub pretextul reformei și al alinierii la poziția celorlalte țări răsăritene, o mînă nevăzută a distrus și ceea ce a fost bun pînă acum, a fărîmițat economia națională, îmbogățind numai cîțiva întreprinzători. Chiar nu se găsea o soluție pentru asigurarea prioritară a necesarului de hrană, de energie, de gaze, al acestei populații care de-abia a evadat dintr-un frigider gol că a și intrat într-un cavou?! Parcă un instinct mai presus de fire m-a făcut ca la 20 mai 1990 să nu ies din casă, așa că nu am votat pe nimeni. Atunci cînd se va naște un partid național cu adevărat, voi vota. Pînă una alta, nu sîntem datori față de nimeni, cu nimic. Decît față de Țara aceasta nefericită, pe care încearcă toți veneticii și toți aventurierii să o batjocorească. Iată de ce stă scris pe frontispiciul revistei noastre ,,Săptămînal Absolut Independent”. Pentru că sîntem fanaticii iubirii de Țară, nu ai vreunui partid. Partidele vin și pleacă. Țara rămîne. Ah, Doamne, ajută-ne să ieșim din iarna asta, să supraviețuim, și atunci nici o forță din lume nu va mai zăgăzui energiile naționale! Răbdare, muncă și ordine, atît vă cerem.
CORNELIU VADIM TUDOR
(15 februarie 1991)