– La bicentenarul nașterii Crăișorului munților –

După cum am mai scris în aceste pagini, ca semn de omagiu și de pre­țuire pentru Crăișorul munților, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 223 prin care se instituie anul
2024 ca „Anul Avram Iancu”, pentru aniversarea a 200 de ani de la nașterea revoluționarului Avram Iancu.
Promulgată de președintele Klaus Iohannis la 14 iulie 2023, Legea cons­-
fințește că: „Se instituie anul 2024, ca anul Avram Iancu, pentru aniversarea a 200 de ani de la nașterea revoluționarului Avram Iancu. Parlamentul, Administrația Prezidențială, Guvernul, autoritățile administrației publice locale, precum și instituțiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora pot orga­niza sau sprijini logistic și material mani­festări culturale, artistice sau educaționale dedicate celebrării vieții și activității lui Avram Iancu”.
Deși mai sînt doar cîteva zile pînă la Serbările de la Țebea, din 7 și
8 septembrie – considerate apogeul corolarului de activități menite să
pună în operă conținutul Legii amintite mai sus – drept să spun, din partea entităților specificate în Legea 223/2023, nu am văzut puse în practică frumoasele cuvinte din textul acestei Legi, evenimente în acest sens fiind organizate de diferite foruri culturale
din Țară, cele din afara instituțiilor înșirate în Legea cu pricina (sau dacă au fost pe undeva, au fost atît de modeste încît n-au putut ajunge la public sau în mass-media, fiind estompate de manifestări cu zeci de mii de partici­panți, precum Untold, Neversea, Saga, Beach, Electric Castle, Summer Well etc.). După cum se poate constata, unele organizații private au mai mulți bani decît Statul și depun mai mult interes în organizarea unor concerte pentru
tineret, partea culturală și educativă
a societății fiind abandonată de ins­tituțiile abilitate (și plătite) pentru
acest scop.
De fapt, de ce ne mai mirăm sau ne mai indignăm pentru lipsa de implicare a forurilor culturale și istorice în organizarea unor activități de asemenea anvergură, cînd, și acum cîțiva ani, la Centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia – un eveniment pe care am avut norocul să-l trăim, la cei 100 de ani – ne-am bătut joc de el, instituțiile de forță ale Statului, pe linie culturală, istorică și educațională fie au „uitat” de Centenar, fie că au mimat trecerea evenimentului. Întorcîndu-ne la anul 2024, „Anul Avram Iancu”, trebuie să ne bucurăm, totuși, că mai sînt oameni în România care îl iubesc și îl venerează pe Avram Iancu (bineînțeles, nu doar acum, la bicentenar), dar, anul acesta, în mod special, au desfășurat o suită de activități menite să glorifice figura și legenda Crăișorului munților, așa cum, într-un număr anterior al revistei noastre ați făcut cunoștință cu domnul Tiberiu Groza, un patriot pur sînge, președintele Societății Culturale-Patriotice „Avram Iancu” din România.
Ca o concluzie preliminară la acest preambul de articol, poate fi aceasta: e trist, la nivel național, oficial, dar ni se umple inima de mîndrie cînd vedem însuflețirea acestor români adevărați în înălțarea statuii morale a lui Avram Iancu, spre nemurirea acestui nume și spirit, așa cum vom trăi clipele din cele două zile de la Țebea. La Țebea, unde a răsunat și glasul regretatului Corneliu Vadim Tudor, în cuvîntări încărcate de avînt patriotic național, avîndu-l în centru pe Crăișorul munților, Avram Iancu – simbolul revoluției de la 1848. Atîta timp cît mai există continuatori ai Tribunului, oricît ar încerca detractorii României să-l scoată pe Avram Iancu din Cartea de Istorie a Țării, pagina lui de glorie și de simțire moțească, românească, nu se va șterge în vecii vecilor.
Țara de piatră
În reportaje în care scriitorul a transfigurat realitatea în imagini literare de o incredibilă naturalețe, Geo Bogza ne-a lăsat rînduri memorabile despre Țara Moților, „Țara de piatră”. Cunoscînd-o la fața locului, în peisajul natural, de o sălbăticie și duritate cu urme palpabile în viața locuitorilor acestei zone, scriitorul a zugrăvit oameni vii într-un peisaj unic, lipsit de explozia plenară a unei vieți ușoare: „În Țara Moților nu sînt decît brazi, oameni, topoare și stînci. Este o țară de piatră unde sărăcia este aspră și tare ca piatra”. Mai departe, studiind fizionomiile moților, în varii ipostaze, Geo Bogza ne încîntă imaginația cu descrieri de acuarelă. Iată un exemplu: „În trenul acesta, înainte de a ajunge în inima Țării Moților, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mîncînd un măr, și felul cum moții privesc munții. Tăcuți, pe gînduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau și se deschideau lăsînd să intre munții înăuntru, în fîșii subțiri. Femeia a început să mănînce mărul. Mînca și în același timp părea că se roagă, că spune o poezie, că stă de vorbă cu Dumnezeu. Era respect, admirație și bucurie puțin tristă, puțin amară, pentru acel lucru pe care îl avea în mînă…”. Deși astăzi descrierea ni se pare prea dură, moții pe care-i cunoaștem nu mai sînt așa de încruntați, lupta lor cu natura înconjurătoare, chiar și în cadrul unei societăți deosebite de cea descrisă de Geo Bogza (anul 1934), caracterul lor de oameni dîrzi, căliți în umbra pădurilor seculare și pe piatra din stînca munților de la care au căpătat tăria de a rezista unor vicisitudini multiple, sînt trăsături specifice locuitorilor din ceea ce numim – cu respect și cu emoție – Țara Moților.
Țara Moților este, mai întîi de toate, o minune a naturii, apoi, o minune de oameni, acei locuitori din centrul Munților Apuseni din Transilvania care au așezări permanente la mare altitudine (peste 1.400 de metri), case locuite pe întreaga durată a anului. Priveliștea acestor sate răspîndite pe o arie imensă, cu casele aruncate pe văi și pe dealuri, pe lîngă drumurile ce străbat zeci de kilometri prin peisaje de-ți taie răsuflarea, este a unei panorame parcă pictate de mîna universului infinit – așa cum mi s-a arătat mie, nu demult, priveliștea comunelor Avram Iancu (fostă Vidra) și Horea: prima – cu 33 de sate pe aproape 100 de kilometri pătrați, cu sub 1.500 de locuitori; cea de-a doua: 15 sate, pe 60 de kilometri pătrați, cu 1.800 de locuitori (cel mai mic sat, Baba, avînd în jur de 40 de locuitori).
Deși, în mod tradițional, Țara Moților începe de la Bistra, înainte de Cîmpeni, iar moții sînt considerați numai locuitorii unui număr de sate (Avram Iancu, Vidra de Jos, Vidra de mijloc, Panorel, Scărișoara, Albac, Horea, Neagra, Arieșeni, Arieșul Mare, Bistra, Lupșa, Baia de Arieș, Sălciua, orașul Cîmpeni), aflate mai sus de orașul Cîmpeni, între timp și alți români dintr-o zonă mai largă și-au lut numele de moți. În raport cu autorul care s-a aplecat asupra acestui subiect, Țara Moților este mai mare sau mai mică – cea mai mică întindere (sîmburele) cuprinde orașul Cîmpeni (Capitala), județul Alba, împreună cu satele amintite, iar cea mai mare întindere cuprinde aproape întregul județ Alba, împreună cu mici părți din județele adiacente: Bihor, Hunedoara, Arad și Cluj. Neangrenîndu-ne în dispute istorice, pentru orice român cît de cît citit și informat, Țara Moților este percepută ca o emblemă a rădăcinii ancestrale a Poporului Român, un tărîm cu oameni care au înfruntat și au biruit Istoria scrisă de sute de ani doar de asupritori. Țara Moților s-a ridicat peste Istorie și a rămas în Istorie datorită unor evenimente cruciale și reprezentative pentru acest colț de Românie: ridicarea religioasă condusă de călugărul Sofronie (1760); Răscoala țărănească din 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan; Revoluția din Transilvania de la 1848, condusă de Avram Iancu.
Iată cum „Țara de piatră” a dat acestui neam oameni tari ca piatra munților, capabili să reziste într-un mediu ostil timp de secole, și să se răscoale împotriva asupritorilor, dar, în condiții de pace și de liniște, oameni cu suflet de aur: blînzi și săritori la nevoie de ajutor al aproapelui – aceștia sînt moții din Țara Moților.
De la Vidra de Sus la Avram Iancu
Atestată documentar încă din anul 1595, de principele Transilvaniei, într-un act de reînnoire a unei danii, comuna Vidra a cunoscut o serie de transformări din punct de vedere al toponimiei. Ca denumire separată, Vidra de Sus – componentă a comunei Vidra – apare pentru prima dată ca Felso-Vidra, Vidra Gyin Szuasz, în anul 1839, însă cea mai veche mențiune a toponimului Vidra de Sus apare la 2 decembrie 1739, într-un act de danie. Din 1924, odată cu sărbătorirea Centenarului nașterii lui Avram Iancu, ca drept omagiu pentru acest fiu al satului, Vidra de Sus s-a desprins de comuna Vidra, luîndu-și numele de comuna Avram Iancu. Vorbind sau scriind despre Țara Moților nu trebuie să omitem cultul a două elemente definitorii în care au crescut și au muncit locuitorii acestor meleaguri, adică moții: prelucrarea lemnului și mineritul – două activități înlesnite de natură – prezența vechilor păduri, precum și exploatarea aurului, extras pînă la daci de vechiul neam al agatîrșilor, descriși de Herodot ca fiind un neam de origine scitică sau scito-iraniană tracizată, ce a viețuit în zona centrală a Transilvaniei.
Ca ocupație importantă, spălarea nisipurilor aurifere din albia rîului Arieșul Mic a continuat la Vidra și în perioada stăpînirii romane, instalațiile descoperite (șteampurile), dovedind acest lucru.
Satul în care s-a născut Avrămuț, Vidra de Sus, a atras atenția de-a lungul timpului multor scriitori și autori de memorii, care s-au întrecut  în a ne încînta cu descrierea locului sacru în care a văzut lumina zilei cel care avea să devină marcantul revolutionar de la 1848, Avram Iancu. Dintre zeci de asemenea descrieri am ales un text din cartea „Avram Iancu – Crîmpeie din viața și vremea sa”, autor Ion Georgescu – preot greco-catolic, profesor universitar, fost participant la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918: „Casa părintească a lui Avram Iancu este așezată pe malul stîng al Arieșului lîngă izvorul morii, odinioară proprietatea familiei și aceasta. Ea se cunoaște ușor dintre toate casele, fiind cu mult mai înaltă decît celelalte și avînd lîgă ea un plop, sădit chiar de mîna lui Iancu după cum se spune. (…) În acest sat și din acest neam de oameni s-a născut Avram Iancu, regele munților, în 1824. Luna și ziua nu se știu pentru că nu e însemnată în matricolă. Tatăl său, Alexandru și mama-sa, Maria Vila, numită și Maria cea mică, fiindcă era o femeie mititică, erau fruntași în comună. El purta cu vrednicie trei slujbe deodată: cea de pădurar de erariu sau de gornic (Administrația financiară a statului, în organizarea austro-ungară a Transilvaniei), apoi cea de jude dominal și cea de primar comunal”.
Avrămuț – adică Avram Iancu
Deși avea școală primară în Vidra de Jos, Avrămuț a învățat „buchia” și la  școala din Neagra, unde locuia moșul său, Ionuț Candrea, unde a prins drag de carte, avînd rezultate excepționale, încît la examene i-a impresionat profund pe dascălii din comisie; încîntați de răspunsurile elevului Iancu Avram, cîțiva gospodari au vrut să-l recompenseze cu cîțiva galbeni. Deși la început a refuzat acest gest, la insistențele oamenilor cu dare de mînă, i-a primit, dar i-a strecurat în buzunarul învățătorului său, declarînd: „Nu mi se cuvine mie, ci învățătorului meu această cinste”. Dornic de învățătură, Avram Iancu urmează școala din Cîmpeni, apoi Gimnaziul maghiar din Zlatna, liceul făcîndu-l la Cluj, cu rezultate bune la învățătură, determinare care-l urmărește pe tînărul Avram Iancu în toți anii de formare a lui ca om cult. Deși în 1846 absolvă Facultatea de Drept din Cluj, statutul său social nu-i permite să acceadă în vreo funcție din administrație, fapt ce-l determină pe tînărul absolvent de Drept să mediteze profund la demnitatea sa umană uzurpată de regimul austro-ungar, această nedreptate așezîndu-se ca o pecete pe viața sa viitoare.
Umilit în ființa sa de român și de moț și revoltat pînă în măduva oaselor, Avram Iancu pleacă la Tîrgu Mureș, unde s-a înscris la tabla regească cancelist, cu scopul de a se pregăti pentru postul de avocat, slujbă ce nu impunea titlul de nobil. Încet, încet, germenii unei revolte organizate încolțeau în inima tînărului revoluționar Avram Iancu, studiile lui de Drept oferindu-i oportunități în ceea ce privește apărarea drepturilor și libertăților românilor din Transilvania. Anul revolutionar 1848, care aducea peste Europa un vînt de libertate, l-a integrat imediat pe Avram Iancu în valul revoluției pașoptiste, el devenind liderul transilvănean al acestei mișcări de eliberare națională.
Acțiunea tineretului maghiar din Tîrgu Mureș, prin programul revendicat, l-a atras inițial și pe Avram Iancu care, martor la întrunirile acestora, asculta retras într-un colț al încăperii, doar meditînd la ceea ce auzea, fără să intervină. Într-o zi însă, cînd unul dintre tinerii unguri s-a ridicat și a replicat că ștergerea iobăgiei și eliberarea valahilor sînt prea timpurii și păgubitoare țării, Iancu, spre surprinderea tuturor, se înfurie, sări drept în sus și, clocotind de mînie, strigă: „Resping în numele neamului românesc mila și dărnicia voastră. Am suferit spre rușinea veacului al XIX-lea, robia îndelungată. Pretindem ștergerea iobăgiei și egalitate deplină, ori moarte!”. Cu aceste cuvinte de revoltă părăsi încăperea și plecă direct acasă, la Vidra.
Revoluția
După cum se cunoaște, Dieta Transilvaniei era convocată pe 30 mai 1848, pentru a se sfătui și hotărî în privința ștergerii iobăgiei și a unirii Ardealului cu Ungaria. Îngrijorați de viitoarele hotărîri ale Dietei, în defavoarea poporului român din Transilvania, românii s-au mobilizat și s-au adunat pe Cîmpia Libertății de la Blaj, în număr de 40.000 din toate categoriile sociale (țărani, meșteșugari, orășeni, intelectuali și mici nobili), 15 mai 1848 devenind simbolul luptei pentru libertatea Poporului Român din Transilvania. Cerințele românilor, în 16 puncte, semnificau necesitatea abordării unui altfel de statut locuitorilor de naționalitate română, încît să dispară diferențele dintre români și maghiari. Desființarea iobăgiei; desființarea dijmei sau a zeciuielii metalelor (aurului și argintului din Munții Apuseni); libertatea personală și de întruniri; armată românească; înființarea de școli românești în toate satele și orașele, precum și a unei Universități; ștergerea privilegiilor; constituție nouă…
Adunarea de pe Cîmpia Libertății de la Blaj la care Avram Iancu venise cu 10.000 de luptători, trecuse în amintire, dar nu fără ecou. În cadrul ceremonialului Adunării Avram Iancu fusese ales membru în Comitetul de organizare, îndreptățit să întocmească un Memoriu pentru Împăratul de la Viena, și un alt Memoriu pentru Dieta din Cluj. Întors acasă, în Apuseni, Avram Iancu popularizează conținutul celor două documente, producînd o emulație în rîndul țăranilor, bucuroși că au dea-acum în fruntea lor un moț viteaz, cu știință de carte și cu inimă de adevărat român.
Aflînd despre toate acestea, stăpânirea maghiară a trimis potere pentru a-l prinde pe Avram Iancu și a-l aduce la judecată. Iancu, anunțat la timp, a fugit, trecînd dealul ce desparte Vidra de Sus de Valea Crișului Alb, ascunzîndu-se într-una din peșterile de la izvoarele acestui rîu, fiind însoțit de unul dintre cei mai credincioși oameni ai săi, Gavrilă Bădău. Nervoși că le-au scăpat prada, ostașii unguri au răscolit toată gospodăria familiei, sechestrînd vitele și toată averea tatălui lui Iancu și a fratelui său, preotul Ioan.
După cum era de așteptat, Dieta de la Cluj n-a ținut seama de Memoriul românilor. Cînd raportorul, probabil, un om corect, și-a dat cu părerea asupra faptului că românii ar putea fi recunoscuți ca a patra națiune, cu drepturi egale cu celelalte, așa precum au cerut la Adunarea de la Blaj, durii unguri săriră ca mușcați de șarpe, Zeik Jozsef decretînd:  „Decît să ne învoim la aceasta, mai bine să treacă și cel din urmă copil prin ascuțișul sabiei”. Cînd aceste cuvinte barbare au ajuns și la urechile lui Avram Iancu, acesta și-a exprimat deziluzia, afirmînd cu năduf: „Nu la masa verde, ci în cîmpul verde vor ungurii să dezlege cauza națională. Ce păcat că printr-o surprindere s-a sugrumat anul trecut gîndul poporului de a se elibera. S-ar fi șters iobăgia, și neamul românesc cu arma în mînă s-ar fi declarat neam de sine stătător. Astăzi sînt înarmați pînă și copiii lor; iar nouă nu ni se dau arme”. Grele cuvinte, dar adevărate, rupte din inima moțului care nu vrea altceva decît drepturi egale și libertate pentru români, populația preponderentă în Transilvania.
Situația este din ce în ce mai încordată. Stăpînirea maghiară, neînduplecată, sacrificînd și ultimul sentiment uman de care era capabilă, trece la represalii, mai întîi desființînd Comitetul Național, apoi trecînd la arestarea membrilor acestui Comitet, printre cei dintîi numărîndu-se August Tiberiu Laurian și Nicolae Belașcu. Simion Bărnuțiu a scăpat refugiindu-se într-un sat din apropierea Sibiului. De data aceasta reacția ungurilor s-a generalizat, fiind atacate localități cu români, precum Abrud, Sîn-Craiu, Mihalț, Luna, Reghin, multe sate de pe Valea Nirajului, de pe Mureș. În comparație cu aceste ticăloșii, Gheorghe Barițiu, în lucrarea sa „Părți alese din istoria Transilvaniei”, volumul II, nota: „Românii pînă în octombrie 1848 n-au vărsat sînge unguresc nici cît îi curge cuiva din nas și n-au bătutu pînă atunci pe nici un ungur. Ei au suferit ticăloșiile de la Abrud, omorurile de la Sîn-Craiu (lîngă Aiud), măcelul de la Mihalț și cel de la Luna și întemnițări nenumărate în tot cuprinsul țării, numai fiindcă au ținut la drepturile lor omenești, politice și cetățenești”.
În situația nou creată, faptele i-au obligat pe români să se organizeze și să treacă la luptă. Ca să ne dăm seama de complexitatea explozivă a acelor zile trebuie să amintim că nu doar respingerea celor două Memorii ale Adunării românilor de pe Cîmpia Libertății de la Blaj, au nemulțumit partea română, ci un lucru și mai devastator i-a luat prin surprindere pe capii mitingului de la Blaj – hotărîrea Dietei din Cluj (29 mai 1848), alcătuită majoritar din nobili de origine mghiară, care a decretat unirea Transilvaniei cu Ungaria, într-un mod neunitar, fără a lua în considerație împotrivirea românilor. Luînd la pas casele moților Avram Iancu mobilizează masele de țărani și formează o armată în totă regula gata să intre în luptă împotriva asupritorilor.
Sub pretextul luptei commune împotriva Împăratului de la Viena, Lajos Kossuth, conducătorul Revoluției mghiare, încearcă un pact cu armata lui Avram Iancu, însă prefăcătoria îl dă de gol cu prilejul unei Proclamații către poporul valah, aducînd amenințări în direct, în caz de nesupunere, care, după amenințări, se încheie astfel: „Păziți-vă, de aceea, frați români, și nu vă atrageți urgia pedepsei”. Această politică de sfidare a națiunii române, în momente de răscruce, n-a avut efect, Avram Iancu știa că nu poate face casă bună cu cel care (Kossuth) îi vroia dezrobiți pe români de sub jugul austriac, dar rămași cu asuprirea (și mai barbară) a Ungariei. Pe aceste considerente s-a bazat reacția Crăișorului munților cînd, în fruntea Auraria Gemina – legiune organizată de către Iancu după modelul roman, fomată din țărani pregătiți și instruiți din punct de vedere militar – a reușit să țină piept numeroasei oaste maghiare, devoalînd misiunea ungurului Lajos Kossuth de refacere a Ungariei istorice ca unică națiune
maghiară, entitate în care să fie incluși românii, croații, sîrbii, slovacii etc.
Alăturîndu-se trupelor austriece Iancu luptă împotriva armatei maghiare, devotement diminuat într-un fel odată cu sosirea în Țara Moților a lui Alexandru Golescu Albu, revoluționar pașoptist din Muntenia, prilej cu care Iancu decide că nu susținerea austriecilor trebuie să fie firul roșu al Revoluției române, ci cauza noastră trebuie coroborată cu cauza revoluției întregii Europe. Îngrijorat, Iancu solicită Comitetului de la Sibiu arme și informații militare pe care nu le primea, austriecii, deși se considerau aliați, nu comunicau cu el. Neprimind nici un ajutor, Iancu s-a văzut trădat, în această situație ingrată trupele moților fiind încercuite în Munții Apuseni de trupele maghiare (martie 1849). Dar, lupta continuă, chiar și după un nou apel lansat în primăvara anului 1849 de către Kossuth, în care acesta cerea încetarea luptei și recunoașterea unirii Transilvaniei cu Ungaria, și după ce autoritățile maghiare execută 6.000 de români în așa-zisele „Tribunale de sînge maghiare”, armata lui Avram Iancu obține victorii la rînd: Mărișel – 12 martie 1849, Abrud – 18 mai 1849 și iunie 1849, Fîntînele – iulie 1849. Acest atac maghiar a fost și ultimul, în luna august revoluția maghiară fiind înfrîntă de trupele rusești ale țarului Nicolae I, chemat în ajutor de către împăratul austriac Frannz Joseph, astfel ia sfîrșit revoluția din Transilvania. Lajos Kossuth fuge la Istanbul, și de acolo în Occident, unde moare, la Torino, în 20 martie 1894 și este înmormîntat la Budapesta, în cadrul unor funerarii naționale.
Rătăcind, în căutarea destinului
13 august 1849, Șiria – ungurii depun armele înaintea generalului rus Paskievici, care-i telegrafia țarului Nicolae I următoarele cuvinte: „Maestate! Ungaria este culcată la picioarele Maiestății Voastre!”. Deci, austriecii, învingători, în loc să sărbătorească evenimentul alături de cei care i-au ajutat în Munții Apuseni, prin hotărîrea și spiritul revoluționar al moțului Avram Iancu, dublată de o orientare pragmatică a luptelor în teren accidentat, s-au apucat să-i pedepsească pe aceștia. Din orgoliul tînărului împărat Franz Joseph, s-au desființat regimentele românești și sîrbești de la granițe, deși acestea luptaseră pentru apărarea tronului său; a interzis tipărirea de gazete în alte limbi decît cea de la Viena; a interzis adunarea la un loc a mai mult de 5 persoane; pe mulți români nevinovați (doar bănuiți că au pactizat cu ungurii) i-au aruncat în temniță, în niște condiții inumane, aproape imposibil de îndurat. Referitor la acest aspect, se spune că, vizitînd temnița din Bistrița, guvernatorul Ardealului, baronul Wolhgemut, a văzut doi arestați care duceau un ciubăr cu ceva ce se asemăna cu mîncare pentru porci, a întrebat ce este acolo, la care i s-a răspuns că este prînzul pentru arestați. Cînd guvernatorul întreabă cum se poate da asemenea hrană oamenilor, primarul, zîmbind nonșalant, răspunde: „Ei sînt numai români!”. Adică, mai rău ca porcii!
Prigoana, în primul rînd, s-a dezlănțuit împotriva fruntașilor Revoluției de la 1848, însuși Avram Iancu a fost arestat, în decembrie 1849, la tîrgul din Hălmagiu, scăpat de moți, care, asistînd la scena arestării, au scos pari din gardurile din apropiere și au amenințat că atacă potera. Încolțit, șeful poterei l-a eliberat pe Iancu, scuzîndu-se că arestarea a fost o… greșeală. „Greșeala” se repetă, de data aceasta pe bune – în septembrie 1852, Iancu este arestat și închis în temnița de la Alba Iulia. Pentru ce motiv a fost arestat?  Desigur, nimeni n-a catadicsit să justifice această privare de libertate a conducătorului Revoluției pașoptiste din Transilvania, deși motivul nu este total în ceață. Tratat mai rău ca cel mai înfocat criminal, Iancu va fi urmărit în tot restul vieții lui de această nefastă (și nedreaptă) experiență. După temniță a fost transportat la Sibiu unde a locuit în gazdă la vechiul său amic E. Macellariu, aici fiind vizitat și de părintele său, îngrijorat de starea psihică prin care trecea Iancu.
Gazda sa, Macellariu, povestea cum a fost martorul unor ieșiri ale lui Iancu, cu strigăte alarmante, de felul: „Nu mă lăsați, nu mă lăsați, că mă prind gendarmii!”, după care cădea într-un somn adînc, parcă epuizat sufletește și trupește. Istoricii și biografii lui Avram Iancu au încercat să definească perioada de degringoladă în comportamentul Crăișorului, avînd ca bază elemente din anii dinainte de moarte. Deoarece pentru cititorul de rînd amănuntele ce țin de istoriografie nu sînt întotdeauna benefice, nu ne complicăm sub acest aspect, dar rămînem ancorați în realitatea descrisă de contemporanii lui Avram Iancu, cu concluzia:  Avram Iancu nu a putut suporta umilința la care a fost supus și răsturnarea încrederii în cei de partea cărora luptase și-și sacrificase o parte dintre moții din armata sa. De asemenea, inima lui a fost înfrîntă și bolnavă, pentru că el nu a putut scoate Transilvania de sub jugul austro-ungar.
Deziluzionat, refuză chiar funcții la Viena sau la Sibiu, bine plătite, închizîndu-se într-o carapace opacă, timp de aproape 20 de ani, cît a pribegit prin satele Apusenilor, trăind din mila oamenilor. Nu peste mult timp această viață nesigură și pauperă i-a cauzat o boală de plămîni care s-a agravat, în primavera anului 1872 fiind internat ceva timp în spitalul din Baia de Criș din cauza unei hemoragii. După externare, spre sfîrșitul lunii august, pleacă la Valea Bradului, la casa preotului Toma Faur, după cîteva zile petrecute aici se întoarce la Baia de Criș unde, în noaptea de 9/10 septembrie 1872, moare pe prispa casei numitului Ioan Stupină, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Avea asupra lui fluierul din lemn de cireș și o jalbă către împăratul de la Viena, mototolită și degradată.
A fost înmormîntat la Țebea, pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naționale, în prezența a 36 de preoți, în frunte cu protopopii Mihălțeanu și Balint. Placa de marmură albă de pe mormîntul lui Iancu a fost pusă la 1 noiembrie 1931, de către renumiții istorici Gheorghe I. Brătianu și Constantin c. Giurescu, aceasta purtînd inscripția: „CRAIUL MUNȚILOR. NAȚIUNEA ROMÂNĂ ÎNTREGITĂ ÎN HOTARELE EI FIREȘTI ȘI UNITĂ ÎN SPIRITUL LIBERTĂȚII”.
Pentru o încheiere într-o notă cu imaginea de efigie luminoasă a lui Avram Iancu, am găsit de cuviință să reproducem un pasaj din revista „Transilvania” nr. 21 și 22, din 1 noiembrie 1872, semnat de George Barițiu: „Au nu era Iancu mort pentru sine, pentru națiunea și patria sa încă de la anul 1852? El petrecea printre noi, conversa cu noi, așa este; Iancu însă nu mai simțea nici durerile noastre alături cu noi, contemporanii săi, nici mai participa la bucuriile noastre, cît nu se întîmpla ca să avem și noi vreuna între legiunea de dureri. Și cu toate acestea, Avram Iancu, mort pentru sine și pentru societate, viețuia în spiritele și în sufletele noastre, ale acelora care acum știu să aprecieze meritele lui, zelul și iubirea lui pentru națiune, căreia se devotase, pînă cînd își sacrifica ei toată existența sa. Avram Iancu, mort pentru societatea contemporană, va viețui în memoria noastră și a tuturor generațiilor cîte ne vor succeda nouă, pînă cînd istoria omenirii va mai avea să consemne cîte ceva din viața națiunii daco-românești”. Cît adevăr!
GEO CIOLCAN