Într-o lume cenușie, para-­
­lizată de spectrul unei globa­lizări cinice și dominată, absurd, de nebunia cursei înarmărilor care alimentează teatrul european al Zeului Marte și, într-o țară debusolată, vîndută de către conducătorii ei Occidentului bolnav și hrăpărețului Unchiul Sam, de peste Ocean, într-o țară în care adevăratele valori intelectuale sînt ignorate, dacă nu desființate, atunci cînd din negura incertitudinii morale și sociale răsare un reper de marcă al acestui timp, bucuria descoperitorului îmbracă valențe spirituale deosebite, reacția pozitivă avînd forța necesară să dea la o parte vălul întristării vremelnice și să lumineze, metaforic vorbind, acest reper relevat. Astfel mi s-a întîmplat de curînd, cînd, într-o singură săptămînă m-am întîlnit cu numele unui mare și autentic scriitor român contemporan, apărut pe coperțile a două cărți noi – ca două izvoare de lumină transcedentală care să ne deschidă cel puțin o cărare în hățișul de mărăcini otrăvitori ai acestui prim sfert de Secol XXI.
Descoperirea, marcată de două surprize spontane, care au amplificat senzația de așteptare pe care o bănuiam demult în intimitatea eului meu, poartă semnătura ilustrului scriitor Dinu Săraru, așternută pe cele mai recente creații ale domniei sale: „Am onoarea, domnule colonel!” și „Secunda care ne desparte de identitate”, apărute la Editura Hoffman și distribuite împreună cu „Jurnalul național”. Prima surpriză a constituit-o însăși apariția acestor două cărți ale omului de cultură care este Dinu Săraru – scriitor prolific, după cum se poate constata, și la venerabila vîrstă de 91 de ani; cea de-a doua mirare a fost aceea generată de „subțirimea” acestor cărți, de numai 36, respectiv 93 de pagini!
Pot mărturisi că, înainte de a le citi, alături de mirarea mea s-a cuibărit și o nedumerire, ca o umbră pală prin fața ochilor  care păstrau pe retină formatul volumelor anterioare ale scriitorului Dinu Săraru: capodopera Niște țărani, Clipa, trilogia Dragostea și revoluția, Iarba Vîntului, Crimă pentru pămînt, Ciocoii noi cu bodyguard, Ultimul bal la Șarpele Roșu, Corida și altele. Cît și ce va fi cuprins, condensat, maestrul, în aceste ultime file ale celor două cărți? – era întrebarea naturală, în acest context al revenirii pe piața cărții a acestui îndrăgit autor.
N-a durat prea mult și  misterul s-a dezlegat, acesta fiind înlocuit cu cea mai pură exclamație de bucurie și satisfacție – sentimente trăite de mine după citirea celor două volume semnate Dinu Săraru, drept pentru care, în rîndurile următoare, veți încerca să înțelegeți (și să trăiți) această stare euforică, la întîlnirea cu o literatură mică (sub formă de volum), dar mare (în valoarea ei intrinsecă) – ceea ce am definit cu sintagma din titlu: Aurul din bobul de grîu.
36 de pagini de carte – document
Am onoarea, domnule colonel! se deschide cu un adevărat crez al autorului, crez ce instituie o adevărată judecată morală asupra lumii contemporane: „O istorie adevărată și însîngerată slujită fulgurant de memoria mea crepusculară”. Într-un fel de prefață, pe numai o jumătate de pagină, înainte de a ne lăsa pradă lecturii acestei cărți-document (precum însuși o definește), domnul Dinu Săraru ne dezvăluie „secretul” și țelul vieții domniei sale, deschizîndu-ne ușa laboratorului său de creație și invitîndu-ne să-i simțim pulsațiile vieții ce-l „mînă din urmă neîndurătoare”.
Citim și medităm, medităm și ne aruncăm în valurile unei Istorii care, după cum o descrie maestrul, face parte din saga familiei Săraru – Morărescu din Slătioara de Vîlcea, dar care, filtrată prin anii de pribegie ai celor două Războaie Mondiale, poate fi, inițiatic, și a mea, și a ta, a tuturor românilor al căror arbore genealogic a fost despletit de ramuri sau chiar a fost ars pe rugul acelor conflagrații mondiale odioase. Deci, autorul: „S-ar putea să nu vă vină să credeți, dar n-am avut niciodată sentimentul că a sosit timpul să pun capăt zbaterii mele și să încerc să mă odihnesc, cum fac chiar săpătorii de fîntîni care, isprăvind ziua lor de muncă, se spală pe mîini, tacticos și pe îndelete, și se așează dinaintea mesei care îi așteaptă, cu palmele odihnindu-se mai întîi pe genunchi și cu ochii limpeziți de liniștea lucrului făcut, atît cît se cuvenea pînă atunci. Eu încă mai visez la această clipă care s-a îndepărtat întotdeauna de mine și care și azi mi se pare departe și mă trezesc, în fiecare dimineață, cu grijă, ca și cînd datoria mea față de viață s-ar afla abia la mijloc, dacă nu chiar la început, și mă mînă din urmă neîndurătoare”.
Iată, așadar, în ce cheie trebuie să citim această carte – o carte mărturisitoare a ceea ce-l ține pe scriitorul Dinu Săraru în fața mesei de scris.
Cartea este cu și despre Istorie, cu personaje din filiera maternă a autorului, cernînd, în ceva mai mult de o jumătate de secol (1898-1956), clipele și anii peste amintirea flăcăului din Slătioara, ajuns redactor la Radio, locul unde avea prilejul să întîlnească personaje și enigme pe care încerca să le dezlege, în pofida unor aspecte neștiute din sînul familiei mărite: „Nu știu cînd a murit, cînd a fost înmormîntat, a trecut o viață de om, și-mi dau seama acum că n-am fost nici la înmormîntarea lui din cimitirul orașului, unde se înmormînta lumea bună”. Deși sîntem cu lectura la granița dintre Secolele XIX și XX, autorul ne întoarce în istorie cu aproape o jumătate de mileniu în urmă, pentru a ne reaminti tragica poveste a Voievodului Radu de la Afumați – cadrul istoric lărgit, pentru a reînvia, măcar în treacăt, viața Mînăstirii Bistrița din apropierea Hurezilor.
Pe acest fundal de mînăstire, lîngă „valea șerpuitoare a Oltului pe care pluteau spre Rîmnic din cînd în cînd plute cu vîslași cărînd de la Sibiu mărfurile din așa zisele prăvălii și hanuri ale orașului”, apare ardeleanca Ludovica Pop de mînă cu o copilă de 6 anișori. Femeia a venit în Regat la prietenii soțului, ardelean răzvrătit împotriva asupririi cezaro-crăiești, arestat la Bistrița-Năsăud de unde n-a mai ieșit viu. Maria, copilul Ludovicăi, în 1904 se căsătorește cu un fabricant de mobilă, Simion Morărescu, venit din Tilișca Sibiului să facă avere la Rîmnicu Vîlcea.
De aici încolo întîmplările curg împletindu-se cu apele învolburate ale Oltului, ca și acestea viața tîmplarului de lux Simion Morărescu se învolburează și se revarsă peste maluri: beții repetate și petrecerile nocturne, asortate cu pokerul, l-au lăsat lefter pe acesta, „ajuns să bea pe datorie în cîrciumi sordide, singur la masă și brusc îmbătrînit în mizerie, ocolit cu dispreț ucigător de întreg orașul pe care-l dominase pînă atunci cu bogăția lui obraznică”.
Bineînțeles, ambițioasa Ludovica nu și-a mai lăsat fata, pe Maria, măritată cu un nenorocit strivit de vicii umane, divorțul împărțind cei doi copii (două fete) născute în timpul căsătoriei; cea mare rămîne în grija tatălui, iar cea mică rămîne lîngă mamă și lîngă bunică. În condițiile arătate mai sus, Simion Morărescu a încredințat copila internatului școlii de învățătoare, internatul fiind achitat de bunica Ludovica Pop pînă ce fata, moștenind trăsăturile frumoasei bunici năsăudene, este pețită cu un inel de logodnă cu diamant de către un „boiernaș al tîrgului, Bodnărescu”. Cum aventura din neam naște aventură, la scară matrimonială logodna a durat pînă cînd logodnica  a întîlnit un învățător, vedere care „s-a transformat din prima clipă într-o fulgerătoare dragoste care a făcut-o pe nepoata Ludovicăi Pop să înapoieze inelul de logodnă cu diamant și să se pregătească pentru nunta cu mult mai săracul, dar iubitul învățător”.
În acest loc al poveștii intră în scenă, fizic, însuși autorul, elevul din clasa I a liceului „Lahovary”, din Rîmnicu Vîlcea, care descoperă, întîmplător, pe o stradă dintr-o mahala cu pulbere de secol trecut, un anunț ciudat (și macabru), în același timp: „În curtea lui Simion Morărescu găsiți sănii pentru copii, din fag, cu șină de fier pe tălpi, lădițe pentru recruți și coșciuge de brad pentru evenimente funerare”. Într-o încăpere, într-o harababură rocambolească, printre sănii și coșciuge pregătite pentru a-și primi stăpînii, puștiul de 14 ani găsi „un ghemotoc de om”, cu semne nedorite ale decrepitudinii, căruia i se adresă:
– Eu sînt Dinu, fiul fetei dumitale Antoaneta, după care auzi  glasul uscat al tîmplarului:
– Tu ești fiul Antoanetei?
N-a fost deloc un dialog absurd, ci a marcat, emoțional, o bornă a metamorfozei materne  a viitorului scriitor – Antoaneta fiind fata Mariei Morărescu și nepoata Ludovicăi Pop, înfiată de colonelul Constantin Mihăescu (care mai avea 4 fii), „emblematicul personaj al Rîmnicului cu pieptul plin de decorații, cum se vede în fotografie și pe care Rîmnicul întreg îl salută cu pălăria ridicată: Am onoarea, domnule colonel!”.
Pe colonelul Mihăescu îl vedem într-o fotografie clasică pentru un viteaz ostaș al Armatei: cu ochi cercetători și cu pieptul greu de decorații. Introducîndu-l pe făgașul narațiunii, domnul Dinu Săraru deschide încă o fereastră a casei sufletului său, colonelul Mihăescu putînd fi considerat bunicul matern, prin înfierea celei de-a doua nepoate a Ludovicăi Pop, Cornelia Antoaneta, a cărei mamă, Maria, fusese adusă în casa ofițerului spre a-l ajuta la creșterea celor 4 băieți. În curînd Maria va ajunge, cu acte în regulă, doamna Colonel. Cu toate luminile care se părea că înnobilează bogata casă a colonelului, umbra tragică a morții și a durerii plutea peste toate acele încăperi boierești. Rînd pe rînd actele dramei s-au succedat pe scena invizibilă a vieții: Doamna Colonel s-a îmbolnăvit și a murit; Gogu, băiatul cel mai mare al colonelului Mihăescu, a plecat la București și nu s-a mai întors decît după 40 de ani; cel de-al doilea fiu, Nică, trimis la Cîmpulung Moldovenesc, la Liceul Militar „Ștefan cel Mare”, aproape de absolvire a încălcat conduita unui viitor ofițer, fiind pasibil de judecată, a venit acasă și, la respingerea comportamentului său de către bătrînul colonel, a urcat la etaj și s-a împușcat; cel de-al treilea fiu, Sandu, ofițer și pictor talentat, a căzut în luptă la Cotul Donului, rămînînd în urma lui o soție îndurerată și însărcinată; cel de-al patrulea fiu, Lucian, absolvent și el de școală militară, la balul garnizoanei, aflat sub efectul
prea multei băuturi alcoolice, i-a adus injurii unui
superior, după care, sub amenințarea că a doua zi fapta
sa va fi adusă la cunoștința domnului colonel, a venit acasă și s-a împușcat.
Dramele colonelului Mihăescu nu l-au dărîmat, ci l-au întărit, autoritatea lui și mîndria cu care își apăra onoarea de ofițer sporeau, în timp ce salutul concetățenilor săi demonstra respectul acestora: Am onoarea, domnule colonel! La sfîrșitul războiului numele colonelului a mai strălucit o dată în ochii oamenilor din Rîmnic: alungase din conac o bandă de soldați ruși care-i luaseră ceasul și lanțul din argint – faptă nerămasă fără un final dramatic: mulți ani de muncă într-o colonie de la canal...
Finalul acestui „roman” de numai 36 de pagini închide în el istoria nu doar a unui om, ci a unei întregi epoci, umbrită de valul negru al totalitarismului împrumutat: ultima întîlnire a tînărului Dinu Săraru cu bunicul său, de fapt, cu umbra  neștersă a Istoriei. Pentru autenticitate și pentru plasticitatea redării momentului, să-l ascultăm pe Dinu Săraru, cu un fel de cuvînt de încheiere a acestei povești de familie: „Se întorsese din lagăr bolnav, stătea, cum ziceam, mai mult în pat și se chinuia să zîmbească pentru a-mi arăta că se bucură că mă vede. Eram singurul care-i spusese tată... Acum eram gazetar, redactor la Radio, scriam despre victoriile socialismului care erau incontestabile sub raport material, mă gîndeam că și acest bunic al meu, domnul colonel, așa cum arăta, s-ar fi putut revendica de la aceste victorii”.
Personal, aștept cu o îndreptățită curiozitate ziua în care voi citi o nouă capodoperă a maestrului Dinu Săraru, romanul-document Am onoarea, domnule colonel!
Cultul iubirii de țară
Cea de-a doua carte a maestrului Dinu Săraru, apărută la o săptămînă după cea de mai sus – Secunda care ne desparte de identitate – poate fi socotită o adevărată lecție de Istorie și Patriotism, de iubire de Țară și de oameni, și o lecție de geografie spirituală și de cinstire a Eroilor Neamului – lecție care, din păcate, nu se mai predă astăzi în Școala Românească. Dacă vi se par prea multe argumentele de seducțiune înșirate mai sus, citiți cartea și veți avea în fața ochilor și a minții un tablou viu al societății românești, cu extrapolări la zi, dar și cu trimiteri în secolul trecut, în tumultosul secol al războaielor și al metamorfozei repetate a României – o desfășurare vitală de evenimente și întîmplări, trecute – critic, autocritic și emoțional – prin filtrul rîmniceanului Dinu Săraru ajuns pe ultima zecime a sutei de ani. Și, dacă mai era nevoie de adăugarea încă unui grad de excelență, iată-l: de la un capăt la celălalt, Secunda care ne desparte de identitate se constituie – majestic – într-un superb elogiu înălțat Satului Românesc, Țăranului Român, țărînii și brazdei de sub talpa Țării.
Aceste revelații din cartea amintită sînt efectul celor două  interviuri publicate în acest volum, în două emisiuni de radio: „Serviciul de noapte” (realizator Maria Țoghină) și „Dialoguri esențiale” (realizator Alba Popescu), emisiuni desfășurate sub genericul a două evenimente naționale cruciale în formarea și destinul Statului Român: 24 Ianuarie – Unirea Principatelor Române, și 1 Decembrie 1918, pus sub emblema „Un veac de la Marea Unire”, ceea ce, din start, a creat premisele unui dialog ai cărui parametri au cuprins mai mult decît un veac de Istorie: un veac de frămîntări, de idei și speranțe, de suferințe și de reînvieri. Cam în aceste linii de forță s-au născut cele două dialoguri din izvorul cărora ne vom potoli o parte din setea noastră de adevăr și credință.
Începutul este fulminant!
La întrebarea legată de emoțiile și amintirile domniei sale de evocarea zilei de 24 Ianuarie, scriitorul Dinu Săraru plonjează brusc în realitatea românească, exprimîndu-și, frust, îngrijorarea care, de fapt, se manifestă la scară națională: „Ce emoții îmi evocă? Îmi evocă sentimentul că a fost un moment în care s-a sperat foarte mult în ideea de unitate națională și de identitate națională și de credință creștin ortodoxă și ea reprezintă și astăzi un reper pentru mine, moral, pentru că astăzi sîntem pîndiți de o dezbinare și o înstrăinare și o pierdere a identității naționale foarte periculoasă, după părerea mea, și îmi dau seama că speranța cu care s-a făcut această Unire din 24 ianuarie e astăzi pusă în pericol, încît îmi dau seama că astăzi, am mai spus de curînd, așa, gîndul meu că numai încrederea în Dumnezeu mai poate fi aliatul nostru”. Concret, la obiect, din suflet! În dialogul care se leagă intim, prinzînd în mrejele lui luminile și umbrele unui trecut activ, ale cărui întîmplări l-au „șlefuit” pe copilul din Slătioara, rămas la 9 ani orfan de război, dar l-au și înnobilat cînd, de Ziua Eroilor, lîngă Monumentul închinat amintirii fiilor satului căzuți pe front, cînd se rostea numele învățătorului locotenent Constantin C. Săraru, cu glas mîndru, înecat de emoție, fiul învățătorului din Slătioara răspundea: „MORT PENTRU PATRIE”.
Întrebările curg, iar răspunsurile interlocutorului nostru nici nu pot fi catalogate ca atare. Nu, pentru că fiecare replică la o întrebare nu e un răspuns de complezență, doar pentru a întreține dialogul, ci este un fel de sinteză a unui anume subiect, este un mini expozeu încărcat de date și atitudini, strălucind de elocință, dar, mai ales, stînd într-o verticalitate supremă – astfel cum ni se arată a fi și conștiința lui Dinu Săraru. Oricare dintre răspunsuri a avut darul să mă pună pe gînduri, trezit parcă din leagănul acestei lumi pe care, cîteodată, o ignorăm. Cum să nu tresari și să nu te cutremuri cînd, iată valoarea profunzimii în care se poartă dialogul:
Realizator: Ce ați dori să știe despre patrie, patriotism, simț al datoriei, onoare, națiune, despre România, strănepotul dumneavoastră?
Dinu Săraru: Va aparține unei lumi pe care nu o cunoaștem astăzi și lumea este pîndită de pierderea identității naționale și de pierderea vocației ctitoriei, care este fundamentală pentru poporul român. Azi nu se mai poate ști dacă generațiile tinere vor mai avea răgazul și timpul și permisiunea să gîndească la viitorul identității naționale.
Da, stimați cititori, ați citit corect: va trebui să cerem permisiunea pentru a avea voie să... gîndim la identitatea noastră națională!  Oare de la cine am putea solicita această învoire? Nu vă îngrijorați în acest sens, cel care a descoperit dilema cunoaște și răspunsul. Citez, în continuare: „Ce posibilități va avea (fiica realizatoarei interviului – n.a.) să își păstreze identitatea în presiunea desființării identității, care acuma, cum știți, în conglomeratul acesta de țări, care constituie Europa și care e dirijat de la Bruxelles, cîștigă foarte mult teren în desființarea identității naționale?”.
Inevitabil, discuția alunecă spre locurile natale, spre anii în care s-a format și s-a călit copilul, tînărul, omul Constantin (Dinu) Săraru, cu toate că, întorcînd filele calendarului și suprapunîndu-le cu cele de azi, imaginea de pe retină este aceea a unei lumi apuse, dezolante, care nu va mai fi înlocuită niciodată. Scriitorul care a scris capodopera „Niște țărani”, care a creat Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște țărani”, născut și crescut în cultul țăranului român, a ajuns să scrie, cu obidă și, cred eu, îmbrobonat de sudoarea neputinței: „Este pustiit spiritual, pentru că după revoluție a fost părăsit satul românesc. Țăranii care au murit cu arma în mînă să își apere pămîntul, că li s-a promis de fiecare dată, la fiecare război, cînd se întorc acasă primesc pămînt, au pierdut dragostea pentru pămînt...”.
Cel de-al doilea dialog, purtat sub emblema „Un veac de la Marea Unire”, a debutat cu referire la cartea „Jurnalul unui personaj controversat”, interlocutoarea dorind să afle, la început,  „de ce personaj controversat?”. Pentru cine cunoaște cît de cît viața și opera maestrului Dinu Săraru, răspunsul la întrebare este subsumat întregii sale identități: „Pentru că așa a fost viața mea, făcută mereu în centrul unor evenimente și să trec prin ele, să fiu subjugat de ele, să fiu înălțat de ele, să fiu scoborît de ele și din nou ridicat și din nou scoborît, așa încît toată viața mea a fost un carusel al controversatelor, de la elogiul pe care mi l-ați făcut dumneavoastră la ignoranța totală a unor confrați”.
Într-adevăr, viața în zig-zag i-a fixat limitele biografiei între borne ce ar părea incredibile dacă nu ar fi cunoscute și consemnate ca atare de Istorie: de la deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră – la membru supleant al Comitetului Central al PCR; de la aruncarea la groapa de gunoi a istoriei, după decembrie ʼ89 – la funcția de director general al Teatrului Național și la decorarea cu Steaua României... Între aceste repere umane, poate greu de înțeles la momentul acestor întîmplări, a curs  viața acestui român neaoș, oltean harnic și ambițios, reflectată ca într-un jurnal cinematografic de volumul pe care-l am în față: „Secunda care ne desparte de identitate”.
Întîlnirea cu tragica Basarabie
Un capitol cu o încărcătură emoțională de o amploare și de o intensitate care vor rămîne sădite în memoria efectivă a cititorului este cel în care maestrul descrie întîlnirea cu Basarabia și amintirea tragică a acestui pămînt românesc. Iată, transcrisă, emoția aducerii aminte: „Despre Basarabia să vă vorbesc pentru că pentru eliberarea Basarabiei a luptat tatăl meu, învățătorul Costică Săraru, care a fost sfîrtecat de grenade la Tiraspol în 6 august 1941, abia începuse războiul și a fost înmormîntat cu onoruri militare naționale ca Erou al Războiului de Reîntregire a Țării în Cimitirul Ortodox din Chișinău”.
Legătura copilului Constantin Săraru cu Basarabia devine și mai concretă pe cînd acesta avea doar 10 ani (deci, în timpul războiului), cînd, adus de mama sa și de sora tatălui, a aprins o lumînare la mormîntul tatălui din parcela ofițerilor români din Cimitirul din Chișinău, căruia foștii camarazi i-au ridicat o cruce de marmură, cu însemnele: „Locotenent Constantin C. Săraru, Divizia XI-a 1941”. Tot în acel an regele Mihai a emis un Decret prin care fiului Eroului din Slătioara i s-a decernat Medalia Eroilor pentru Reîntregirea Patriei în urmarea faptelor eroice ale tatălui său, Constantin C. Săraru .
Acum vine lovitura de grație pe care a primit-o fiul eroului de la Tiraspol, fiu ajuns acum la maturitatea vîrstei și pe culmile creației literare românești, după 1990 cînd, după ce a fost corespondent de front la Coșnița (Dubăsari), s-a dus împreună cu Grigore Vieru, Ion Ungureanu (pe atunci ministrul Culturii), Mihai Cimpoi (președintele Academiei), cu primarul Chișinăului să se închine la mormîntul eroului Constantin Săraru, care-și dormea somnul de veci în pămîntul Basarabiei, pentru elibe­rarea căreia se sacrificase. Surpriză! Oroare! Deziluzie! Mormîntul nu mai era! „Nu  mai exista nimic, nici cruce, nici nimic, pe mormîntul tatălui meu și al celorlalți ofițeri din parcela ofițerilor români căzuți pentru Reîntregirea Basarabiei. Se ridicase o magherniță în care se vindeau coroane de hîrtie pentru morți. (...) Nu mai erau nici oseminte, nu mai erau și crucea a fost aruncată și tot. Dar pînă în ʼ90, pînă la Republica Moldova, a fost mormîntul tatălui meu. Am poză cu Serafim Saca rezemat de cruce”.
Stupefiată, realizatoarea leagă cîteva cuvinte: „Nici eu nu pot să înțeleg...”, la care, fiul eroului de la Tiraspol înfige ultimul cuțit în zidul durerii paterne, închizînd cu un lacăt de inimă sentimentul unei frății de neînțeles: „A fost lăsat pînă atunci nemișcat, nu l-a atins nimeni. După ce am venit noi la putere, românii, n-a mai fost mormîntul. Noi, românii...”.  
De aici încolo, interpretînd punctele de suspensie din oftatul domnului  Săraru ca pe un început de anatemă, un munte de deznădejde s-a prăvălit peste sufletul meu și o mare de incertitudini mi-a inundat ființa încît degetele n-au mai putut atinge tastatura, oprindu-mă în acest punct cu lectura, deși paginile care au mai rămas erau incitante. Las pe seama cititorilor surprizele din acele rînduri, asigurîndu-vă că nu veți regreta!
Parafrazînd titlulurile celor două cărți amintite aici, putem spune și noi – ca mulțumire pentru că am trăit Secunda care ne desparte de identitate: AVEM ONOAREA, DOMNULE SCRIITOR!
GEO CIOLCAN