– „Tot ce am făcut a fost pentru țară” –

De la Juntă la democrație
Printre cei care făceau inițial parte din guvernul și din Junta legislativă, s-au numărat oameni care, literalmente din primele zile ale venirii la putere a lui Pinochet, l-au criticat pentru măsurile insuficiente de combatere a „cancerului marxismului”. Erau nemulțumiți că Pinochet a refuzat să-i susțină pe radicalii de dreapta din armată și că nu a fost de acord cu propunerile lor pentru o nouă structură statală, care să implice crearea unui stat fascist și corporatist, după exemplul Italiei lui Benito Mussolini. Liderul lor informal a fost șeful Forțelor Aeriene din Chile, Gustavo Leigh, care a supravegheat educația, activitatea instanțelor, securitatea socială și asistența medicală în Juntă. În decembrie 1974, el s-a pronunțat împotriva numirii lui Pinochet ca președinte al Republicii și a programului său de model economic de piață liberă. Apariția unei astfel de opoziții chiar în cadrul Juntei l-a tulburat foarte mult pe Pinochet, care a început să scape treptat de asociații neloiali. Dar spre deosebire de „războiul intern”, acest proces nu s-a transformat într-o etapă de represiune. Chiar și în privința generalului Leigh, care la un moment dat a început să saboteze deschis interacțiunea Forțelor Aeriene cu alte ramuri ale armatei, totul s-a limitat la demisia și înlocuirea cu generalul Fernando Mattei, care i-a fost mai loial lui Pinochet.
În ciuda intoleranței generalului și chiar asprimii față de adversarii săi, Gustavo Leigh nu a avut de suferit. A trăit o viață lungă și a murit din cauza unui stop cardiac în 1999. Singura excepție este generalul Oscar Bonilla. El a supravegheat Ministerul de Interne, dar în același timp era considerat principalul liberal al Juntei și l-a criticat activ pe Pinochet pentru tactica „războiului intern” cu toate excesele sale. Poziția lui Bonilla l-a nemulțumit pe Pinochet, iar în iulie 1974 a fost retrogradat de facto. De la Ministerul Afacerilor Interne a fost transferat la Ministerul Apărării, unde a fost marginalizat, din moment ce Pinochet a rămas comandant șef. Locul lui Bonilla a fost luat de generalul Benavidez, loial lui Pinochet, iar cîteva luni mai tîrziu, Bonilla a murit într-un accident de elicopter. Cauzele acelei catastrofe nu au fost niciodată stabilite, ceea ce a dat naștere la zvonuri că generalul ar fi fost eliminat în urma unei operațiuni speciale DINA. Astfel, pentru a consolida puterea politică, Pinochet i-a îndepărtat treptat pe toți ceilalți membri ai guvernului și ai Juntei legislative de la luarea deciziilor guvernamentale. La sfîrșitul verii anului 1974 a fost adoptată legea „Cu privire la statutul juridic al Juntei guvernamentale”, prin care Pinochet a fost proclamat purtător suprem al puterii. El a fost numit președinte și înzestrat cu puteri largi, inclusiv dreptul de a declara de unul singur legea marțială, de a aproba sau de a abroga orice lege și de a numi și revoca judecătorii.
În Chile, exista încă o interdicție privind formarea de partide politice, dar generalul nu avea de gînd să mențină un vid politic. În 1981, Pinochet a supus la referendum un proiect al noii Constituții a Chile. A consolidat principiile democratice și republicane de construire a statului și a puterii, inclusiv alegeri libere, un parlament bicameral și un sistem multipartid. Cetățenii au susținut această versiune a legii de bază, dar introducerea sa finală a fost amînată cu opt ani, pînă în 1988.
Domnia lui Pinochet a fost prelungită pentru aceeași perioadă. Președintele Chile credea că slăbirea regimului pînă la restabilirea economiei și la finalizarea tuturor reformelor va duce la o renaștere a ideilor comuniste și un război civil, așa cum a fost cazul sub Allende. Timp de opt ani, el a plănuit să pregătească tranziția de putere, dar a intervenit criza economică globală din 1980 - 1982. Indicatorii economici negativi au forțat autoritățile să anuleze reformele și să crească temporar intervenția statului în economie. În special, renaționalizarea întreprinderilor industriale care au fost privatizate în prima etapă a reformelor, dar nu și-au putut realiza pe deplin potențialul de export din cauza crizei globale. Cetățenii au considerat că încetinirea creșterii economice este rezultatul politicilor slabe ale generalului și au fost făcute apeluri în societate pentru o tranziție rapidă și completă la o nouă Constituție. Pinochet a refuzat însă să grăbească tranziția puterii, hotărînd că succesorii săi nu vor putea duce la bun sfîrșit reformele liberale. Tensiunea în societate a crescut. În iulie 1986, o grevă generală a cuprins toată țara. Zeci de mii de protestatari au ieșit pe străzile orașelor chiliene cerînd reduceri de taxe, creșteri ale salariilor și alegeri anticipate. Și în același an, radicalii comuniști care fuseseră instruiți în Cuba și URSS au inițiat o tentativă de asasinare a lui Pinochet. Încercarea a eșuat: lansatorul de grenade a lovit ținta, lovind geamul mașinii președintelui, dar nu a explodat. Tentativa a fost motivul introducerii legii marțiale în țară și al unui alt val de represiuni împotriva grupului comunist. Pinochet a încercat însă să atenueze efectul reformelor, permițînd foștilor deputați și senatori, lideri ai unor partide și sindicate de stînga, numiți anterior criminali de stat, să se întoarcă în țară și, de asemenea, a anunțat o serie de măsuri de sprijinire a țăranilor și funcţionarii publici cu ajutorul indemnizaţiilor şi ajutoarelor speciale.
În 1988, cînd a venit vremea intrării definitive în vigoare a noii Constituții și a desfășurării alegerilor, Pinochet a considerat că situația din țară nu este suficient de stabilă și a supus votului popular problema prelungirii mandatului prezidențial pentru încă opt ani. Cu toate acestea, chilienii erau prea speriați de revenirea represiunii și de posibila extindere a guvernării Juntei. La votul din 5 octombrie, 55% dintre cetățeni au votat pentru sfîrșitul Juntei militare și revenirea unui regim democratic. Pinochet a apreciat rezultatele votului drept „greșeala chilienilor”, dar a spus că respectă voința alegătorilor și recunoaște rezultatele votului. Un an mai tîrziu, în decembrie 1989, țara a organizat alegeri prezidențiale, care au fost cîștigate de creștin-democratul Patricio Aylvin. În martie 1990, Pinochet a predat puterea unui președinte ales democratic, dar a rămas comandant-șef al forțelor armate, păstrînd influența asupra vieții politice a țării pînă la demisia sa, pe 10 martie 1998. Conform Constituției adoptate în 1980, după demisia lui Pinochet, acesta a devenit senator pe viață în camera superioară a parlamentului și a cîștigat imunitatea parlamentară. Cu toate acestea, nici un succes economic nu i-a putut face pe chilieni să uite de represiunile în masă aranjate de Juntă. Autoritatea lui Pinochet a fost suficientă pentru ca noul guvern să adopte o lege privind reabilitarea tuturor militarilor, care au fost acuzați de încălcarea drepturilor omului. Dar imunitatea parlamentară nu l-a putut proteja de urmărirea penală: mai întîi i-au fost inițiate dosare penale în Spania și Ecuador, iar apoi justiția chiliană l-a judecat.
În august 2000, Curtea Supremă a Chile i-a retras imunitatea senatorială, după care i-a fost introdus un dosar. Cu toate acestea, în iulie 2001, instanța a decis că urmărirea penală ar trebui să fie întreruptă din cauza demenței progresive a inculpatului. Procese similare au mai început de cîteva ori din 2004 pînă în 2006, dar de fiecare dată instanța a ținut cont de starea psihică a inculpatului și a refuzat să pronunțe o sentință. Pe 3 decembrie 2006, Pinochet a suferit un infarct sever și a murit o săptămînă mai tîrziu, pe 10 decembrie, într-un spital din Santiago. Trupul său a fost incinerat, iar cenușa lui a fost îngropată cu onoruri militare. La insistențele rudelor, ceremonia a avut loc într-un cerc familial restrîns, iar locul de înmormîntare a lui Pinochet a rămas secret.
Moștenirea lui Pinochet
Chilienii încă nu au un răspuns clar dacă Augusto Pinochet a fost un dictator sau un salvator. Pinochet a studiat bine strategia și tactica dictaturilor comuniste și a putut să le combată cu propriile metode: restrîngerea libertăților civile și represiunea împotriva oponenților ideologici. El este responsabil pentru mii de morți, dar, în același timp, represiunea a salvat țara din haosul războiului civil. Reformele guvernului Pinochet au permis Chile să devină una dintre cele mai dezvoltate și mai stabile economii din America Latină.
Nici după ce Pinochet a părăsit postul de șef al statului, noul guvern democratic nu s-a abătut de la cursul economic ales de el, recunoscîndu-i corectitudinea. Potrivit politologului Fiodor Lukyanov, inocularea politicii responsabile din punct de vedere economic a lui Pinochet a salvat statalitatea chiliană, care a fost aproape finalizată de experimentul socialist al guvernului lui Salvador Allende. Din 1990, cînd Pinochet și-a predat mandatul, pînă la sfîrșitul anilor 2000, țara a fost condusă de stînga, adică de oponenții politici ai dictatorului și oameni asemănători lui Allende. Dar Chile este încă un stat economic stabil și eficient. Transformările care au avut loc sub guvernele democratice nu au distrus fundația sănătoasă pusă sub regimul lui Pinochet.
Chile nu este singurul exemplu de tranziție de la o economie socialistă planificată la o piață liberă și la democratizarea sistemului politic. Rusia, Republica Cehă, Slovacia, Polonia și o serie de alte țări din lagărul socialist au avut o astfel de experiență, și chiar RFG în perioada reunificării cu RDG. De fiecare
dată, o astfel de tranziție, mai ales în stadiile incipiente, a necesitat măsuri dure din partea noilor lideri din sfera economică și politică, fie că este
vorba de privatizare în masă sau de interzicerea partidelor de opoziție.
Experiența arată că una dintre condițiile principale pentru o tranziție reușită este conducerea hotărîtă și uneori dură. Numai controlul strict al autorităților asupra tuturor proceselor economice și sociale face posibilă prevenirea colapsului economiei, a creșterii corupției și a criminalității. Cu toate acestea, nicăieri, cu excepția Chile, procesul de tranziție de la un sistem socialist la unul capitalist nu a necesitat măsuri atît de radicale. Din fericire, miracolul economic chilian creat de Pinochet a fost perceput în alte țări ca un experiment de succes și un subiect de cercetare, dar în nici un caz un model de urmat.
Societatea chiliană este încă împărțită între susținătorii lui Pinochet și oponenții săi, care sînt convinși că succesul economic nu poate justifica represiunea și persecuția opoziției politice. Cu toate acestea, societatea a ajuns la un compromis în această chestiune – cu toată rigiditatea și chiar cruzimea regimului Pinochet, el și-a stabilit principalul obiectiv de a proteja interesele naționale ale țării și a reușit acest lucru.
Sfîrșit
N.K.