Pe drumul vieți, cu mic, cu mare, mergem pe aceeași cale, conjugînd în fiecare zi verbul ,,A FI”.

A fost odată o altă viață, fără Covid, dar n-am știut s-o prețuim, cum n-am știut să-i prețuim pe PĂUNESCU și VADIM...

,,Un teatru de vază însemna, odată, actori și actrițe de seamă, scaune de catifea” și pe scenă urca lumea mea. De pe afișe, Shakespeare te îndemna să-i contempli opera. Acum, Covid a tras cortina peste tot și peste toate, acoperindu-ne ce-a mai rămas din viață, cu masca pe față...

Facem plimbări scurte prin cartier, visînd spre nicăieri, și-i ținem la disanță pe prietenii de-o viață. Dacă îți este foame, la restaurant în ușă te oprești - ospătarul îți face semne să pleci.

Ești tînăr și ai vrea s-o strîngi în brațe pe iubita ta, să-i mîngîi chipul, dar astea au rămas povești...

Au fost odată PĂUNESCU și VADIM. ,,Atacați” de ,,covizi”, pentru că au presărat pe-a vieții cale opere de inestimabilă valoare. Au rămas însă foi albe nescrise, despre vise neîmplinite, despre o țară în care oamenii să-și muncească propriile ogoare, stăpîni pe deplin, nu slugi la străini. O țară în care cuvintele să fie altare de rugăciune pentru bucata zilnică de pîine. Cei doi mari poeți nu mai sînt, însă ,,De la Bârca la Viena și înapoi”, Păunescu a strîns zestre pentru noi, iar Vadim ne învață ,,Cum să ne rugăm”:

,,(...) Întîi și-ntîi să-I mulțumiți, mereu

Cu lacrimile-n glas, lui Dumnezeu

Fiindcă EL, doar EL ne ține-n viață

Ne dă puteri din slava lui măreață.

Ce-i viața noastră decît scumpul har

Pe care Dumnezeu ni-l dă în dar?

La gura voastră îngerii se bat:

E limba unui clopot fermecat.

Iată de ce aduceți mulțumire

Fărîmei noastre de dumnezeire

Lăcașul ei e-n inimă sădit

De cînd părinții dragi ne-au zămislit

,,Particula lui Dumnezeu”? Posibil

Acela e chivotul cel sensibil

Acolo, zilnic, să vă spovediți

Și o să fiți, de-a pururi, fericiți”.

La 28 noiembrie, Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit 71 de ani... Doamne, cît de mult ne lipsește Tribunul!

LILIANA TETELEA