Atlasul pentru istoria României (I)
  • 24-01-2022
  • 0 Comentarii
  • 126
  • 1

A scrie istoria aşa cum a fost – fireşte, nu de la Leopold von Ranke aveau să deprindă românii această învă­ţătură pe care, într-o formă sau alta, s-au învrednicit s-o respecte şi cronicarii, şi Dimitrie Cantemir, şi Gheorghe Şincai. Învăţatul german a avut însă meritul de a formula pentru prima oară imperativul, într-o epocă în care rapa­citatea imperiilor căpăta dimensiuni paroxistice şi se sim­ţea nevoia unui prag hotărît, peste care nu se poate trece în interpretarea şi comentarea evenimentelor istorice. Era epoca dominată de războiul Crimeii, de marele carnagiu franco-german, de războiul româno-ruso-turc, era epoca în care marile puteri reprezentate la Congresul de la Berlin puteau răpi în mod samavolnic teritorii ale foştilor aliaţi sau ale unor state care n-aveau nici un fel de datorie faţă de ele, în virtutea unor justificări măsluite. Poate în nici un alt domeniu al civilizaţiei omeneşti greşeala nu se plă­teşte atît de scump ca în ştiinţa istorică. Iar atunci cînd ea se produce în mod deliberat, pagubele pot fi incalcu­labile, inducînd în eroare generaţii întregi de urmaşi ale căror acţiuni reale, pe plan politic, social şi militar, vor fi guvernate de fals şi confuzie. Numai prin prisma unui mizantropism de amurg al vieţii poate fi înţeleasă regre­tabila butadă a lui Jean Jacques Rousseau: „Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată de el însuşi unui adevăr descoperit de altul”. Istoriografia română (ca şi cea mondială) oferă exemple suficiente care îl infirmă pe iluministul francez: un Iorga, un Hasdeu, un Pârvan n-au făcut altceva decît să-şi altoiască patriotismul pe trunchiul viguros al adevărului. Partizanatul cu orice preţ nu are ce căuta aici, iar dacă şeful incontestabil al şcolii româneşti de istorie era considerat de profesorul John L. Giering de la Columbia University drept „cea mai de seamă personalitate a lumii moderne” acesta e un califi­cativ grăitor nu numai pentru valoarea istoriografiei noas­tre, ci şi pentru probitatea ei totală.
În spiritul acestei deontologii s-a tipărit nu demult o lucrare pe care nu mă sfiesc să o numesc excepţională: „Atlas pentru istoria României”. Era nevoie de o aseme­nea operă, care umple un gol în biblioteca de istorie a ţării, venind ca o întregire mult aşteptată a celor ce ne mai sînt trebuincioase. Uneori, o hartă reală, bine întocmită, poate echivala cu un întreg tratat ştiinţific. „Geografia e mama istoriei”, obişnuia să spună Napoleon Bonaparte. Şi cine altul putea şti mai bine relaţia dintre cele două discipline decît acela care le-a făcut şi le-a desfăcut pe amîndouă, după bunul său plac, accelerînd ivirea timpu­rilor moderne, fiind supranumit de Marx „chirurgul isto­riei”? Apărută sub teascurile filigranate ale Editurii di­dactice şi pedagogice, aşadar în zodia generoasă a învăţămîntului, lucrarea este o continuare logică a „Atlasului de istorie universală”, publicat în urmă cu un deceniu. Ele pot fi înţelese mai cu folos împreună, întrucît istoria României este parte integrantă a istoriei umanităţii, iar un eveniment sau fenomen petrecut pe teritoriul românesc proiectează uneori lumini decisive asupra înţelegerii evolu­ţiei planetare în ansamblul ei. În Cuvîntul înainte elaborat de acad. Ştefan Pascu, coordonatorul lucrării, se fac pă­trunzătoare reflecţii asupra rostului, structurii şi utilită­ţii acestui îndreptar: „Atlasul pentru istoria României, în cele circa 80 de hărţi, pe epoci şi perioade istorice, cuprinde istoria poporului român şi a strămoşilor săi din spaţiul carpato-danubiano-pontic, din antichitatea îndepărtată (pale­oliticul inferior) pînă în contemporaneitatea zilelor noastre, iar din evul mediu şi momentele din istoria populaţiilor conlocuitoare, care se leagă de istoria poporului român; activitatea creatoare a poporului nostru în toate domeniile esenţiale (economic, politic, cultural), străduinţele şi lupta sa pentru progres, libertate şi dreptate, mişcări, răscoale, revoluţii. Acest atlas cuprinde, asemenea celui ce l-a precedat, planuri de aşezări şi cetăţi, medalioane ale marilor bătălii din istoria românilor pentru apărarea fiinţei naţio­nale. Nu lipsesc, fireşte, nici documentele cartografice (hărţi de epocă), opere ale învăţaţilor români şi străini. În toate cazurile s-a realizat sinteza istorică a tuturor teritorii­lor locuite de români şi strămoşii lor. Totodată, hărţile în­făţişează rezultatele ultimelor cercetări”. Nu există pe­rioadă majoră sau eveniment important care să nu îşi aibă oglinda în paginile acestei tipărituri. Dominanta sa este o Hartă – rotundă, unică şi indivizibilă – a etniei române, care se repetă, într-o formă sau alta, în toate perioadele. Ea reprezintă matca noastră originară sau ceea ce după vremuri înaintaşii au numit: „patria dulce şi vrută în care sîntem născuţi şi crescuţi şi unde oasele părinţilor şi moşi­lor răposaţi se odihnesc” (Petru Maior); „pămîntul este o maică ce îşi iubeşte toţi fiii săi” (Dinicu Golescu); „ţara românilor este ţara românilor, pe toată întinderea sa şi cu tot dreptul sacru care se cuprinde în ea” (Nicolae Iorga); „spaţiul mioritic” (Lucian Blaga) etc. Această hartă natu­rală este permanenţa Atlasului şi ea străluceşte cu toată puterea integrităţii sale în cele trei momente de vîrf ale unităţii naţionale: Statul geto-dac întemeiat de Burebista (Sec. I. î.e.n.), Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul (1600) şi Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor (1918).
Extrem de bine realizată, din punct de vedere grafic, este priveliştea României după primul război mondial, operă a maturităţii depline a poporului nostru, coroana supremă a pomului vieţii româneşti, triumf al principiu­lui de autodeterminare între hotarele limbii naţionale. Departe de a fi o suită de hărţi statice, surprinse în încre­menirea de o clipă a timpului, Atlasul are o dinamică pro­prie, care îl face să prezinte reale virtuţi epice. O hartă se poate lectura ca un roman palpitant. Astfel, toate marile frămîntări naţionale şi sociale, toate traseele oştirii româ­ne la diferite intervale de timp, precum şi valurile migra­toare şi campaniile antiotomane configurează o mişcare perpetuă, în timp şi spaţiu, care închide în ea cîteva mi­lenii de eroism, de răbdare şi speranţă românească. O seamă de hărţi sînt consacrate înfloririi civilizaţiei pe teri­toriul patriei, de la cultura de prund a paleoliticului şi epoca bronzului tracic, pînă la belşugul de mărturii dacice, romane, protoromâne, byzantine, medievale şi moderne. Sub genericul „Direcţiile de migrare ale bulgarilor, unguri­lor, pecenegilor şi cumanilor; marea invazie tătară” poate fi văzută o panoramă a spaţiului carpato-danubiano-pontic de o mare densitate a aşezărilor orăşeneşti şi rurale, constituite de mult în voievodate, ţări, cnezate şi forma­ţiuni. Ele existau la acea oră atît în Transilvania cît şi în Ţara Românească, Banat, Dobrogea şi toată Moldova, avînd organizarea şi viaţa lor proprie, precum şi o civili­zaţie superioară din toate punctele de vedere acelora cu care erau silite de destin să intre în contact.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite