ATHENAIS-EUDOKIA – o poetă pe tronul Byzanţului (II)
  • 27-12-2021
  • 0 Comentarii
  • 109
  • 0

Surîsul Fortunei (2)
Dacă ar fi să dăm crezare croni­carilor, impresia a fost decisivă. Paulinos fu cuprins de admiraţie, iar lui Theodosiu i se aprinse iubirea pentru Athenais. Reţinută la Curte, frumoasa ateniană fu botezată de patriarhul Attikos, primind numele creştin şi imperial de Eudokia. În ziua de 7 iunie 421, se celebră, cu fastul obişnuit, căsătoria lui Theadosiu II.
Aceasta e povestea romantică a căsătoriei frumoasei Athenais. Croni­­-
carul Malalas mai povesteşte des­pre frica de care au fost cuprinşi fraţii ei la ştirea neaşteptatei măriri a prigonitei şi generozitatea cu care aceasta i-a răsplătit. Chemîndu-i la Constantinopol, Athenais i-a înălţat însă în onoruri: „Dacă nu mi-aţi fi făcut rău, le-ar fi zis ea, n-aş fi fost silită să vin aici şi să ajung împărăteasă. Domnia, deci, voi mi-aţi dat-o, căci norocul meu bun v-a făcut să greşiţi faţă de mine, şi nu pornirea voastră“. Paulinos, ca prieten ce-l asistase la căsătorie, a fost ridicat de împărat în mari demnităţi.
Visul basilisei
După un an, Athenais născu o fată, pe Eudoxia, şi în anul următor fu proclamată solemn augusta. Ea trăi multă vreme în armonie cu Pulcheria, care continua să exercite asupra împăratului influenţa sa.
Împrejurări neaşteptate rezervau însă norocoasei fiice a lui Leontios o nouă bucurie. De la moartea lui Theodosiu cel Mare, tronul părţii occidentale a Imperiului roman – „pars Occidentis“ era ocupat de fiul său Honoriu, figură tot atît de ştearsă ca şi Arcadiu, tatăl lui Teodosiu II. Sora lor, Galla Placidia, petrecuse acolo o viaţă nefericită. Căsătorită fără voie cu un rege vizigot, ea trăise, după asasinarea acestuia, în captivitate, şi fusese apoi redată Curţii din Ravenna. Recăsătorită cu generalul Constantiu, proclamat apoi augustus, ea a avut cu dînsul doi copii: pe Valentinian III şi pe Iusta Grala Honoria. În septembrie 421, Constantiu căzu, la rîndul său, victimă unui asasinat. În urma intrigilor curţii, Gala Placidia fu izgonită din Ravenna – reşedinţa imperială – şi îşi căută refugiul la rudele sale din răsărit. În vara anului 423, ea sosi la Constantinopol, unde fu primită cu simpatie. În curînd ajunse la curte vestea morţii lui Honoriu. Theodosiu II, nepot de frate al lui Honoriu, devenea acum stăpînul momentan al Imperiului roman de apus. Soţul Placidiei nu fusese recunoscut augus­tus de curtea byzantină. Theodosiu şi Pulcheria nutreau gîndul de a reuni, sub sceptrul lor, cele două părţi ale imperiului. O împrejurare veni însă în ajutorul Placidiei. Un uzurpator, Ioan, funcţionar obscur, îmbrăcase purpura la Ravenna. Curtea byzantină se decise atunci a recunoaşte pe Valentinian III. Placidia fu proclamată augusta şi tutore al copilului, care fu logodit cu Eudoxia, fiica perechii imperiale de la Constantinopol. Împotriva uzurpatorului Ioan fură trimise armate, Ioan fu executat, iar Valentinian III primi, la Roma, coroana imperială (23 octombrie 425). După 12 ani, el veni la Constantinopol pentru a-şi celebra căsătoria cu Eudoxia (octombrie 437), tot atît de frumoasă ca şi mama sa.
Athenais-Eudokia îşi vedea fiica pe tronul glorios al celei dintîi Rome. Visul ei se împlinise şi ea se hotărî, cu asentimentul lui Theodosiu, să meargă în pelerinaj în Ierusalim, spre a mulţumi la mormîntul lui Christos pentru norocul fiicei sale. O îndemnase Melania, o nobilă romană călugărită și stabilită la Ierusalim.
Pelerinajul împăratesei
Împărăteasa se îmbarcă pentru călătorie în anul 438, însoţită de o impunătoare suită. În drum ea se opri la Antiohia. Marea metropolă a Asiei strălucea încă în plinătatea splendorii sale. Elenismul, cultivat de retori vestiţi, era în floare. În mijlocul unei populaţii adînc pasionate de vechile credinţe ale Greciei, reminiscenţele educaţiei dintîi se treziră în sufletul răscopt al basilisei. Ea rosti atunci, în sala Senatului, de pe un tron de aur împodobit cu pietre preţioase, un discurs elocvent – una din acele strălucite improvizaţii deprinse în şcoala tatălui său – în care făcu elogiul oraşului. Athenais smulse admiraţia antiohienilor şi stîrni entuziasmul tuturor, cînd, amintindu-şi de originea sa elenică, îşi încheie cuvîntarea printr-un vers din Homer: „Mîndră mă simt de a fi din neamul şi sîngele vostru!“.
Antiohienii o răsplătiră, ridicîndu-i o statuie de aur în Senat şi una de bronz în Muzeu, iar împărăteasa îi copleşi cu binefaceri. La îndemnul său, Theodosiu construi în Antiohia o nouă basilică, restaură termele şi lărgi zidurile oraşului pînă la poarta din Daphne.
La Ierusalim, apariţia Eudokiei a fost un mare eveniment. Ea a rămas acolo timp de un an, vizitînd, în tovărăşia Melaniei, bisericile, adorînd moaştele atît de numeroase.
La întoarcerea sa la Constantinopol, află la curte aceeaşi atmosferă. Pulcheria era încă atotputernică; Kyros, un egiptean instruit şi dotat cu talent poetic, protejat de Eudokia, se bucura de favoarea împăratului; Paulinos se afla în postul de magister officiorum, una dintre cele mai importante funcţii.
Mărul nefast
Nu trecu însă multă vreme şi norocul frumoasei Athenais începu să se întunece. Ceva neobişnuit, învăluit pînă azi în mister, nărui deodată întreaga ei fericire. O întîmpare bizară, al cărei ecou îl găsim la istoriografii de mai tîrziu, e singura explicaţie ce aflăm despre această neaşteptată şi adîncă schimbare. Iată cum ne-o prezintă cronicarul Malalas:
„Mergînd împărătul la biserică pen­tru sărbătoarea Epiphaniei, Paulinos nu-l putu însoţi, fiind bolnav, el se scuză şi rămase acasă. Un sărac oferi atunci împăratului un măr de Frigia de o mărime extraordinară. Theodosiu se minună, şi împreună cu dînsul, toată Curtea. El dărui săracului 150 monede de aur şi trimise augustei mărul. Aceasta, la rîndul său, îl trimise îndată lui Paulinos, ca prieten al împăratului. Dar Paulinos, neştiind că împăratul îl dăduse reginei, îl luă şi-l trimise lui Theodosiu, pe cînd intra în palat. Împăratul îl recunoscu și-l ascunse. Chemînd pe Eudokia, o întrebă: «Unde e mărul pe care ți l-am trimis?» Ea îi răspunse: «L-am mîncat!». Theodosiu îi ceru să jure pe mîntuirea ei dacă l-a mîncat sau îl trimisese cuiva. Şi ea jură: «Nu l-am trimis nimănui şi l-am mîncat». Împăratul porunci să i se aducă mărul şi i-l arată. Şi se mînie asupra ei, bănuind că trimisese lui Paulinos mărul fiindcă îl iubea şi de aceea tăgăduise. Din această cauză ucise pe Paulinos. Şi împărăteasa se mîhni şi se socotea insultată, căci se ştia pretutindeni că din cauza ei fusese ucis Paulinos (care era într-adevăr, un tînăr foarte frumos); şi ceru împăratului să-i dea voie să meargă la Locurile Sfinte, pentru a se ruga. Şi el îi dete voie.
Înregistrînd faptul, cronicarul Theophanes ne spune că Eudokia iubea pe Paulinos, „ca foarte învăţat şi frumos“, şi se întreţinea adesea cu dînsul, căci contribuise la căsătoria ei. Totodată, el mai afirmă că Paulinos a fost mai întîi exilat în Capadocia şi acolo, din ordinul împăratului, ar fi fost executat (în anul 444). Acesta să fie adevărul? Theophanes scrie trei veacuri mai tîrziu şi nici o ştire contemporană nu confirmă spusele sale.
Ceea ce se desprinde din această poveste e că prietenia Eudokiei pentru Paulinos a putut trezi bănuieli lui Theodosiu. Duşmanii basilisei s-au folosit de aceasta, spre a răci raporturile dintre ea şi împărat. Imprudenţa ei a pierdut-o. Ambiţiosul eunuc Chrysaphios, foarte influent pe lîngă basileu, n-a fost, poate, străin de această intrigă. El a ştiut să despartă pe cele două auguste, spre a le scoate apoi, pe rînd, din afecţiunea lui Theodosiu, şi a-şi asigura atotputernicia.
Exilul
Dizgrațiată, bănuită (pe nedrept se pare), Eudokia se retrase în anul 443 la Ierusalim, de unde nu se mai întoarse. Uitarea se așternu asupra ei. Rar scriitorii reţin cîte o ştire laconică în legătură cu dînsa. Ura lui Theodosiu a urmărit-o însă pînă în depărtatul exil. În anul 444, preotul Severus şi diaconul Ioan, pe care Eudokia îi dusese cu dînsa din Constantinopol, au fost executaţi din ordinul împăratului. Rănită în sentimentele sale, basilisa se răzbună asupra guvernatorului Saturniu, asasinat la rîndu-i de oamenii ei. În însingurarea sa, fosta ateniană, educată în spiritul tradiţiei păgîne, se aruncă cu ardoare în braţele unei erezii la modă în acele părţi, monofizitismul.
Theodosiu II muri în anul 450. Pulcheria, procla­mată succesoare, ridică în tron pe un fost ofiţer trac, Marcian, oferîndu-i mîna pentru o căsătorie platonică. În octombrie 451, avu loc vestitul Sinod de la Chalkedon, care stabili simbolul credinţei, şi condamnă monofizitismul. Hotărîrile sale se izbiră de o îndărătnică rezistenţă în Palestina. Călugărimea, numeroasă şi puternică în acea regiune, se revoltă, alungă pe patriarh din scaun şi ridică în locu-i un monofizit. În toată această mişcare, Eudokia a fost de partea răzvrătiţilor. Ea găsea, poate, în atitudinea sa, mijlocul de a se răzbuna împotriva Curţii care-i nimicise viaţa.
(va urma)
Prof. dr. NICOLAE BĂNESCU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite