Din anul 1989, luna octombrie, am asistat, fãrã voie, la începutul unor schimbãri, care au culminat cu prãbuşirea unei lumi. Ideea îmi era cunoscutã din romanul „Pe aripile vîntului“, dar şi din filmul cu acelaşi nume. Mã aşteptam, ca şi acolo, ca din cenuşa vechii lumi sã se ridice una complet nouã, care sã aşeze la temelia existenţei sale cele mai înalte şi frumoase principii morale. Ceea ce a rãsãrit, din cenuşa vechii lumi, a şi fost denumit pretenţios: Stat de drept. Am fost sceptic, încã de la început, în aceastã privinţã. Era mai mult decît evident cã, în structurile noului fundament politic, îşi fãcuse loc aceeaşi Mãrie, dar sub altã pãlãrie. Or, pentru a avea un Stat de drept, este nevoie de structuri noi şi de oameni noi, cum ar fi spus Kogãlniceanu. Mai mult, se insinua tot mai mult, în sînul noii realitãţi politice şi sociale, spiritul de castã, învechit şi obstrucţionist, rãspunzãtor de gravele derapaje morale şi de risipirea valorilor care puteau aduce un suflu nou în viaţa şi în dinamica societãţii noastre. Din pãcate, încã de la începuturi, am vãzut cum cei din fruntea structurilor fundamentale ale ţãrii erau preocupaţi doar de ciolanul lor şi de votul nostru. Fenomenul s-a rafinat mult în zilele noastre. Aşa am ajuns sã înţelegem cã unii dintre noi, massa largã a românilor, avem pensii nesimţite, pe cînd bieţii parlamentari, de exemplu, au pensii foarte mici. Ei… poznã! Pãi cum aşa? Şi cum sã meargã ei la serviciu cu pita, şunca şi ceapa în traistã? Uite, ţãranul de exemplu, care are o pensie şi mai nesimţitã, nici el nu merge cu aşa ceva la cîmp… Cã nu are de unde! Am vãzut ţãran la cîmp, cu biscuiţi în traistã. Şi nu glumesc! Acum s-a mai descoperit cã şi militarii au pensii nesimţite… Urmeazã „defrişãrile“ de rigoare, ca în pãdurile noastre. Şi cînd mã gîndesc, cum mi-am dat eu toatã tinereţea, sãnãtatea şi dragostea ŢÃRII mele! Mai nou, au intrat în vizor ciobanii şi cîinii lor. Sînt precizãri clare, cîţi cîini ai voie sã ţii la stînã! Ce nu am vãzut, şi n-am auzit, Mioriţã laie? Cîţi lupi avem voie sã avem în pãduri?!… Nu, pe cei din alte locuri… îi ştim. Dar în pãduri, cîţi lupi avem voie sã avem? Tare mã tem cã ce nu mai pot face cîinii ciobanilor vor face chiar ciobanii! Aşadar, fugiţi, lupilor, cît vremea mai este de partea voastrã! Vin timpuri grele, şi pentru voi, dar mai ales pentru oameni! Iar eu prevãd cã singura noastrã alternativã, în condiţiile unui haos total, este aceea de a aştepta învierea morţilor! Cã de la cei vii, ce sã mai aştepãm? Doar taxe şi impozite! Pe-un picior de plai,/ Pe-o gurã de Rai/ … Baciul ungurean, şi cel marţian/ Mãri se vorbirã/ Şi se gîngãvirã/ Care-i mai hiclean/ Şi mai hoţoman/… Chiar! Care, mãi?!

ILARION BOCA