Astãzi S-a nãscut Christos… De ce?
  • 20-12-2021
  • 0 Comentarii
  • 38
  • 0

Ne apropiem cu emoție de momentul astral al lunii decembrie – Nașterea Fiului lui Dumnezeu – sărbătoare primordială în Calendarul Creștin Ortodox, eveniment care se repetă de aproape 2000 de ani. În latină se spune că ,,Repetitio est mater studiorum” (Repetiția este mama învățăturii – n.a). Repetiția sărbătorilor nu este un factor care să ducă la un fel de plictis, de plictiseală că tot se repetă același lucru. Pentru noi, sărbătoarea de la 25 decembrie este întîlnirea noastră cu veșnicia. Noi sîntem atemporali atunci cînd sărbătorim un praznic, un  praznic mare, cu atît mai mult Nașterea sau Învierea Domnului. Sărbătorim cel mai mare eveniment pe care ni l-a dat Dumnezeu mai presus de mintea omului, cînd Fiul lui se hotărăște, printr-o dragoste infinită, să se facă asemenea nouă – om. Astfel, pleacă dintr-o lume a perfecțiunii într-o lume relativă, cum este spațiul fizic. Dumnezeu alege să devină asemenea nouă, arătîndu-ne ce reprezentăm noi pentru El. Dumnezeu ne arată că nu sîntem singuri în universul acesta temporal, ci că avem un Părinte care ne iubește. Hristos nu S-a menajat în nici un fel venind în lumea noastră. A „îmbrăcat” un corp uman cu nevoile și durerile aferente, iar primul Lui plîns de bebeluș s-a făcut auzit într-o lume la fel de indiferentă la dorinţele Lui cum este aceasta pe care o înfruntăm și noi zi de zi. Într-un grajd, în miros de balegă și nutreţ, Divinul S-a făcut sugar și Și-a pus viaţa în responsabilitatea unei tinere cu o reputaţie de-acum controversată și a bărbatului care a ignorat gura lumii și a luat-o de nevastă. Totuși, de ce?
Între toate răspunsurile despre care știu că s-au oferit acestei întrebări, cel mai puternic are forţa de a zdruncina cel mai adînc înrădăcinat mister al existenţei noastre: raţiunea suferinţei. Christos s-a născut astfel ca să ne arate că Dumnezeu e cu noi. În orice circumstanţă. Că nu există nici un loc în care Dumnezeul care a spus că ne iubește veșnic să nu intre ca să nu Se murdărească. Christosul adevărat a intrat efectiv, fizic, într-o lume mizerabilă, ca să demonstreze vizibil că poate și că vrea să intre spiritual în vieţile noastre, oricît de pline de suferinţă ar fi. Dumnezeul care trăiește și suferă cot la cot cu omul – acesta este Pruncul în iesle. Nimic poleit, nimic idilic, e pur și simplu viaţa reală. Și celor sufocaţi de sentimentul că nu e nimeni lîngă ei, că nimănui nu îi pasă cît de grea și de nedreaptă e viaţa faţă de ei, adevăratul Christos născut în iesle le spune: „Ştiu ce simţi! Nici Eu nu am avut pe nimeni. Dar tu mă ai pe Mine!”. De aceea, atunci cînd nostalgia se insinuează în suflet, strecurînd odată cu ea și nemulţumirea, face bine să ne amintim că nu trăim pentru a evita durerea. Că e mai bine să ne dezvăţăm fericirea să mai depindă de confort. Să învăţăm să nu mai confundăm refugiul cu destinaţia, pentru că altfel am pierde marea lecţie a Crăciunului: nu avem cum să ocolim durerea, dar nu-i nimic! Christos ne dă mîna ca să trecem împreună prin ea.

Urare de Crãciun
Ziua Sfîntă de Crăciun
Să v-aducă gîndul bun,
Lumină și pace-n tindă,
Cu armonii de colindă,

Dragoste și frumusețe,
Bunătate și blîndețe,
Duhul Sfînt să ocrotească
Țara noastră Românească!

De Nașterea Lui Isus
Să aveți inima sus,
Bucuria să vă țină
Cu încredere deplină!

Domnului născut acum,
Cu toți astăzi îi cîntăm,
Colinde de la părinți,
Ce ne-apropie de Sfinți!

Pe Dumnezeu să îl slăvim,
În icoană îl privim,
Cum se naște pentru lume,
S-o scape de-ntinăciune!
Binecuvîntare
Te binecuvîntez în zi de sărbătoare,
Ca viața bucurie să îți fie
Și nici o supărare să nu te-mpresoare,
În miezul iernii, primăvara să te îmbie!

Te binecuvîntez ca fericirea s-o ajungi,
Din bruma toamnei să-ți faci bob de rouă,
Iar spinii din răspîntii cu mîna să-i cuprinzi,
Făcînd din ei covor de flori, sub lună nouă!

Te binecuvîntez cu ochii înalți ai inimii,
Miresme line în dimineți să te-nconjoare,
Iar taina dulce-amară a lacrimii
Să-ți izvorească picuri rupți din soare!

Te binecuvîntez în dragostea lui Dumnezeu,
Ca zilele să nu ți se-nopteze vreodată,
Amurgul să rămînă răsărit în apogeu
Credința să îți fie îmbelșugată!
Încotro,
popor român?
Încotro mergem grăbiți
Nicăieri și spre nimicuri,
Lăsînd ochii istoviți
Să se-ascundă după dricuri?

Încotro ni se duc pașii –
Sîntem purtători de har,
Căci ne-ntreabă-naintașii:
Ce-ați făcut cu al nostru dar?

Încotro vrem să ajungem
Dezbinați de-atîta ură,
Cum la sînul nostru strîngem
Tot pe cei ce ne vîndură?
Încotro privim rîvnind
Spre miracole morgane,
Cînd pămîntul nostru sfînt
Are sevă din icoane?

Încotro plecăm ființa
Înspre cursele haine,
Cînd ei ne hulesc credința –
Rînduielile străbune?

Încotro ne bate vîntul
Dinspre stepele străine,
Să ne uităm legămîntul
De pe frunțile creștine?

Încotro ne sînt bărbații
Ce-au zidit o țară mîndră,
Pentru ce-au murit soldații
Apărînd această vatră?

Încotro ne este voia?
Dumnezeu ne-mbrățișează,
Mamă ne este istoria
Ce ne binecuvîntează!

Încotro, popor român?
Fiii tăi din pribegie
Să se-ntoarcă pe un nou drum,
Doar Unirea-i bucurie!

Încotro, popor român?
Tu ce ești mlădiță dacă,
Pe destinu-ți fii stăpîn –
În lumină te îmbracă!
Învaþã sã zbori
Învață să zbori prin ploi și prin nori,
În zile tihnite cu gînduri smerite,
Privește în sus atunci cînd ești jos
Și uită-te-n jos, atunci cînd ești sus...

Învață să zbori, prin vînt și ninsori,
Sărută seninul din flori ca mălinul,
Adună și împarte poveștile toate,
Cu oameni de bine, din inimi mai pline...

Învață să zbori pe vîrfuri și culmi,
Zîmbind răbdător prin crude furtuni,
Primește în șoaptă măririle toate,
Iubește și iartă întru bunătate!

Învață să zbori în nopțile grele,
Ferindu-te pașnic de zilele rele,
Împarte lumină oriunde vei merge,
Prin faptele bune, doar flori vei culege…
Preot EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite