Astă noapte am visat că eram stejar... Da, stejar!... Dar fiecare copac are legenda lui. Și eu am legenda mea, datorată copacului din care m-am născut... Poate din măr... Poate din tei... Poate din răchită... Sau din vreun copac de apă dulce! Cine știe din care rădăcină a crescut copacul care sînt... Din ce sămînță de copac de lună plină... Cine știe pe ce deal sau albie de rîu... Poate chiar am fost copac, că de la un anotimp la altul pașii mă poartă, în ritm de inimă senină, prin labirint de codri vestiți pentru nemurirea lor... Milioane de crengi, cu milioane de frunze mi-au acoperit trupul, să mă ferească de ploaie, să nu fiu înecat de puhoaie și lovit de grindină. Nu mai eram același care se culcase cu o seară în urmă – după rugăciunea făcută înainte de a mă strecura în așternut... Iată-mă un biet copac înrădăcinat în coajă de primăvară sublimă... Am rădăcini adînci, înfipte în gîndurile mele, de care nu mă pot desprinde oricum, dar și în tăcerea visului cu flori de nea albastră și a vîntului cu tilinci de stele albe... Sînt un copac cu frunzele verzi, sub cerul cu puzderie de stele multicolore, cu parfum de veșnice ghirlande de aur... O, și ce de priveghetori strălucesc în cîntece de dor de legănare și de cer senin... Poate că sînt un copac prea singur, care încearcă să-și adune puterile pentru a păși tot mai departe, pe dealuri, cu mieii prin ierburi înalte pînă la burta calului. Am povestea mea, de unde vin, cine sînt și ce trăiesc pe acest pămînt darnic cu toate cele, și chem, după datini, lumina soarelui, care să dea bobului de grîu ceea ce are nevoie pentru a crește veșnic pe această gură de Rai, atît de măiestrit pictată de zorii dimineții înspicate în fuioare de aur și zîmbete de fete morgane din scrieri cu cai sălbatici, venind din istorie spre vremi viitoare... Dar mă trezesc la realitate și văd că n-a mai rămas nimic din copacul din care am crezut că m-am metamorfozat... Nu mai sînt nimic din ce-am visat că sînt... Nici iarbă. Nici deal. Nici cal, nici mînz, ci văd doar o cărare pe care merg zi de zi, fără să știu unde mă voi opri cîndva... Și e bine așa, cu mine, pornind din mine în viața de toate zilele, cu toate cele pe care Dumnezeu, în dărnicia Lui, mi le oferă, spre a-mi însenina sufletul încercat de durerea inimii frînte, de neînțelegerea mea de mine, ca soartă și destin... Iată-mă fără de frunze și casă, fără de familie, altfel decît odinioară străbunii mei. Nimic nu mai e din ceea ce am fost la balul oamenilor în floare, cu ciripit de vrăbii gureșe și doine din fluiere, răsunînd peste haturi de lună din miere albă... Nimic nu mai e din ce am fost, pe cînd umblam în pădurea fermecată din preajma fîntînii de la colțul casei: poet cu drag de floarea cucului, de la răscruce de drumuri... Totuși, iată-mă copac, cel mai frumos copac din cîți am văzut vreodată... Dar oare acesta e copacul de care am nevoie în trecerea mea pe-aici? La ce folos, cînd în jurul meu nu mai e un alt copac căruia să mă confesez, vorbindu-i despre dragostea mea pentru păsările călătoare, fie toamnă, fie primăvară... Iată-mă născut din pămînt scăldat în faguri de rouă și cer senin, din care mi se trage veșnicia, cu toate cele petrecute aici, întru nașterea zilei de mîine și tot așa.
M-am visat un copac și merg după rotirea soarelui prin pădurea gîndurilor mele, încercînd să mă identific, în simplitatea mea ca om, cu experiențe și planuri de drum lung și de lumină veșnic dătătoare de rod de viață, întru credința în Cel de Sus, rugîndu-mă pentru văzduhul veșnic limpede, cu zbor de păsări albe, pentru sănătatea mea și a gliei din care m-am născut... Și asta, pentru că înainte de a fi om, am fost copac, cu ramuri înfrunzite și împletite pe trupul meu, cu umerii zidiți din piatră albă, spre veșnicia celor de altădată.
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”