Periodic, revistele noastre literare își răsfață cititorii cu numere jubiliare, uneori chiar duble, consacrate, în întregime, unui scriitor anume. Cu acea ocazie, se pun în circulație, pe lîngă articole omagiale, manuscrise, scrisori, fotografii și alte documente, puțin sau deloc cunoscute, legate de viața și opera acelui artist. Dar, se întîlnesc și situații cînd găsim și referiri la creațiile lirice în general sau numai de un anumit fel, și demonstrația începe cu expunerea unor amănunte de natură prozodică, mergînd spre multiplele tehnici de transfigurare artistică a realității și ale limbajului poetic adoptat. Altfel spus, cititorul trebuie să fie sensibilizat de relația dintre condiția ideală a poeziei, îngemănată cu condiția ei materială, după cum postulase Titu Maiorescu. Fiind adversarul ,,formelor fără fond”, criticul pleda pentru un echilibru între ideea pe care este structurată o poezie, ,,adevărul”, și frumosul intrinsec obținut prin mijloacele artistice la îndemînă, efectul de natură emoțională asupra cititorului. La fel stau lucrurile și cînd vine vorba de creațiile în proză sau cele dramatice.
În această direcție a fost conceput și numărul 35/1979 al Revistei ,,Manuscriptum”, însoțit de un studiu lămuritor, semnat de prof. Alexandru Piru, număr dedicat, în întregime, literaturii memorialistice, un domeniu considerat de unii cam la marginea literaturii sau chiar nonliteratură, și poate de aceea insuficient cunoscut. G. Călinescu, surprins poate într-o stare inadecvată, nu dădea doi bani pe acest tip de scrieri și îi considera pe așa-zișii memorialiști lipsiți de sinceritate în confesiunile lor. Dar, în romanele ,,Enigma Otiliei” sau ,,Scrinul negru” găsim destule pagini în care unele personaje, precum Otilia sau Cătălina, consemnează epistolar impresii de călătorie sau diverse amintiri. Nici Marin Preda nu agrea specia, preferînd să vadă cu ochii lui locurile descrise de alții și să cunoască nemijlocit oamenii. Dar, după moartea lui, ce să vezi, i s-a descoperit un jurnal în toată splendoarea, încredințat poetului Cezar Ivănescu, și care a și fost publicat. Tot cam pe acolo s-a aflat și Liviu Rebreanu cu jurnalul său, început în 1927 și găsit de familie tîrziu, pe cînd încerca să-i vîndă proprietatea de la Valea Mare-Argeș, și pe care memorialistul notase să nu fie publicat decît după 30 de ani de la moartea sa, care avea să survină în 1944. Dar, cartea a apărut în 1984, din motive obiective. Întîi că, descoperite întîmplător, apăreau mereu alte și alte pagini scrise de mînă, care cereau o așezare într-o ordine cronologică și o corectură preliminară. Dar, și o cenzurare a paginilor în care soția și fiica apăreau într-o lumină nefavorabilă. Cel puțin așa au pretins Tiberiu și Ilderim, fratele mai mic și nepotul lui Rebeanu, care cunoșteau mai bine cum ședeau lucrurile.
Încercînd o periodizare a acestei specii literare, nici în literatura populară și nici în cea religioasă nu s-au găsit mostre de natură memorialistică. De-abia în scrierile marilor cronicari, care marchează începuturile literaturii noastre culte, găsim semne ale viitoarelor opere memorialistice. În manualele de liceu mai vechi scria că literatura memorialistică a apărut în Franța, în Secolul al XIX-lea, cînd conștiința personalității și a unicității individului în lume se manifesta tot mai pregnant. Tot de acolo elevii au aflat că Eminescu nu se remarcase în interviuri, pentru simplul motiv că încă nu fuseseră inventate. De aceea, nu lăsase amintiri, reportaje și alte scrieri de această factură. Nimic mai fals. Ca reporter parlamentar, acreditat la Cameră, Eminescu a pubicat în Ziarul ,,Timpul” numeroase însemnări. Într-una dintre ele, preciza că, dintre toți parlamentarii vremii, doar Kogăniceanu și Maiorescu erau în stare să articuleze corect o frază. Încercînd o evidență, putem afirma că mai toți contemporanii lui Eminescu s-au distins în arta memorialisticii: amintiri și cronici ale epocii în care au trăit, memorii de călătorie și jurnale de front. Dar, moda aceasta a notelor diverse vine de departe, din vremea cronicarilor (Sec. XVII-XVIII): Miron Costin și Ion Neculce, Radu Greceanu și Radu Popescu. Urmează generația din Secolul al XIX-lea: I.C. Drăgușanu, D. Golescu, Gr. Alexandrescu, Heliade, D. Bolintineanu, I. Ghica, V. Alecsandri, Costache și Iacob Negruzzi, T. Maiorescu, I. Slavici, C. Hogaș și, mai tîrziu, E. Barbu, M. Sorescu, Martha Bibescu, Cioculescu sau Fănuș. Ce mai, întreaga suflare a scriitorilor noștri de ieri și de azi a lăsat posterității jurnale pline de interes.
Prima operă memorialistică din literatura universală – ne informează Al. Piru – se numește ,,Memorabilia”, a lui Xenofon din Atena, apărută în Antichitate (Sec. IV î.Chr.). De la slăvitul Cezar avem ,,De bello gallico” și ,,Comentarii la războiul civil” (Sec. I î.Chr.). Tot război găsim și în lucrarea ,,Cucerirea Constantinopolei” (anul 1207). Cunoscutul renascentist Francesco Guiciardini a scris ,,Ricordi politici e civili” (1500). La Rochefoucauld, cardinalul de Retz sau ducele de Saint-Simon ne-au lăsat memorii și autobiografii. Filozoful iluminist J.J. Rousseau s-a ilustrat cu niște confesiuni (Sec. XVIII), Stendhal cu note de călătorie, ,,Mémoires d’un touriste”. Mai departe, lista cu memorialiști se îmbogățește cu B. Franklin, Eckermann, Chateaubriand, abatele Prévost, Al. Dumas, G. Flaubert, Dostoievski și atîția alți mari creatori.
La noi, trebuie socotite amintiri cronicile moldovenești și muntene din Evul Mediu, atît de cunoscute. În continuare, ivirea atîtor memorialiști trebuie pusă în legătură cu influența tot mai puternică datorată aplicării Regulamentului Organic în Țările Române, eveniment care a favorizat legătura cărturarilor români cu civilizația europeană. La fel de benefice au fost și notele de drum scrise de numeroși călători străini atrași de peisajul, tradițiile și obiceiurile românești (Bucureștii, un mic Paris: acesta era mirajul epocii), dar și de resursele naturale inepuizabile, precum și mîna de lucru ieftină, favorabilă afacerilor profitabile. Dar, prezentau interes și viața cumplită a ,,barbarilor” valahi, trăitori la marginea Orientului, într-o sărăcie inimaginabilă, și corupția cumplită a autorităților.
De-a lungul ultimilor ani, revista noastră a publicat multe comentarii despre cărțile memorialiștilor noștri de ieri și de azi: Dinicu Golescu, Ion Codru Drăgușanu, Titu Maiorescu, sau Mateiu, Rebreanu, Camil, Perpessicius, Sebastian. În ultimii 30 de ani, profitînd de libertatea de gîndire și de exprimare, librăriile au fost luate cu asalt de alte categorii de memorialiști: călători străini prin Țările Române – Patrick O’Brien, Wilhelm Kotzebue, James Oscar Noyes, Maude Lea Parkinson. Cronicari de război – Dinu Negrici, Gh. Brătianu, Marcel Fontaine, Alistair Urquhart. Note de călătorie, între care strălucesc acelea semnate de Raluca Feher, în America de Sud și în Asia, și de Sabina Fati, pe ,,Drumul Mătăsii” din China și pînă la Marea Mediterană și în jurul Mării Negre, de la Constanța prin: Ucraina, Georgia, Turcia, Bulgaria, și pînă la Mangalia. La fel de căutate au rămas și amintirile din închisorile comuniste, semnate de preoți și mireni, de foști legionari, scriitori, vremuri despre care, pînă de curînd, nu se știa mai nimic, sau documente ținute ascunse sub obroc. Aceste categorii de scrieri cuprind nume de referință – Regii Carol I și Ferdinand, Reginele Elisabeta și încîntătoarea Maria, Martha Bibescu, Șerban Milcoveanu și Ion Ianolide, foste căpetenii legionare, Constantin și Lena Constante, Anna Kretzulescu-Lahovary, Mihail Sebastian, Alice Voinescu, I.D. Sîrbu, Ion Mihai Cantacuzino, Arșavir Acterian, Alexandru Mironescu sau Ștefan Andrei.
Așa cum am spus la începutul acestor notații, în demersul lor, redactorii Revistei ,,Manuscriptum” și-au axat atenția asupra scrierilor memorialistice mai puțin cunoscute și de valoare documentară și artistică ridicată. Cum ar fi, de exemplu, scriitorul pașoptist muntean Ion Ghica, realizatorul unei galerii de portrete reprezentînd aristocrați, bărbați și femei, unii în cheie caricaturală. Prezentați în ordine alfabetică, de la un Constantin Bălăceanu și pînă la un Grigore Lahovary, majoritatea boieri din înalta societate, cei mai mulți sînt lacomi de funcții și de bani, visători, fără motiv, dacă nu la tronul țării, măcar la înalte ranguri boierești. Ca, de exemplu, un oarecare Constantin Bălăceanu: ,,Bîrfitor, mărginit, indiscret și dominat de soție...”. Doamnele și domnișoarele se țin de intrigi în vederea acaparării unor soți și gineri din înalta societate și plini de bani.
Corespondența lui Alexandru Odobescu, compusă din peste 3.000 de scrisori, se întinde pe 48 de ani și se include în categoria jurnalelor epistoliere. Odobescu a avut o vocație autentică de epistolier, care i-a conturat biografia. Chiar circulă o vorbă în lumea scriitoricească: ,,Vreți să-i cunoașteți biografia lui Odobescu? Citiți-i scrisorile”. Tematica generală a corespondenței sale nu iese din cotidian: preocuparea pentru sănătate, afacerile personale, afecțiunea pentru mama și pentru soția Sașa, fiica nelegitimă a lui Pavel Kiseleff, făcută cu o tînără din aristocrația românească, viața mondenă, lecturi, pasiunea pentru arheologie, călătorii. Iată o scurtă prezentare a scrisorii trimisă de Odobescu lui Ion Ghica pe 5 ianuarie 1883 cu apelativul ,,Mon cher prince”. Odobescu era atunci prim-secretar al Legației române din Paris, iar Ghica, ministru plenipotențiar la Londra. În rîndurile așternute, nu descoperim nimic ieșit din comun. Trei morți succesive – ieri, contele Wimpffen, azi, funeraliile lui Gambetta, mîine generalul Chanzy. Senatul și Camera de la București au votat reviziuirea Constituției. Profesorul Ion Bianu pregătește un nou articol despre românii de dincoace de Carpați. În general, sînt știri banale de la unul mai informat către altul, foarte ocupat.
În ultimii săi ani de viață, Duiliu Zamfirescu, ieșit din diplomație, s-a întors în țară și a trimis peste 20 de scrisori, redactate în franțuzește, fiului zău, Alexandru. Duiliu Zamfirescu avea 60 de ani și suferea de ficat, boala care-i va aduce, în curînd, sfîrșitul. Își propunea mereu să meargă la Băile Karlsbad, pentru o cură de ape minerale, dar n-a avut timp niciodată. Cînd se simțea mai bine, era la București, la Focșani sau la Iași. Rămas singur în București, pierdea sume importante la cărți. Participă în alegeri din partea ,,Ligii Poporului” și iese senator. Dacă s-ar fi făcut Guvernul Averescu, ar fi fost numit ministru de Externe. Iubea mult caii, dar lipsa banilor îl împiedica să cumpere exemplarele cele mai reușite. Ranchiunos din cale-afară, își provoca adversarii la duel... ,,Iași, 22 septembrie 1918. Dragă Alexandru, Povestea cu duelul meu este dintre cele mai obișnuite. Am rugat-o pe Elena să-ți spună ceva, pentru ca știrea să nu-ți parvină deformată. Unul dintre cele două gloanțe mi-a trecut pe la ureche, al doilea, la o oarecare distanță...”.
În închierea materialului, din lipsă de spațiu, se cuvine doar o mențiune despre celelalte fragmente de jurnal, lăsate de alți scriitori români. Cum ar fi Gala Galaction, autorul celor mai lungi și mai interesante notații; Valjean (din care deja am publicat cîte ceva); Emil Gârleanu (ofițer și participant la Războiul Româno-Bulgar din 1913, iar după demobilizare, ca director al Teatrului Național din Craiova); Camil Petrescu - ,,Note zilnice 1927-1940”. Camil a fost un om dificil și a avut mulți dușmani pe care, dacă n-a putut să-i atace direct, le-a plătit-o în jurnalul său. Și Pavel Dan, un scriitor valoros, dar atît de puțin cunoscut, ne-a lăsat pagini intime cuprinse într-un ,,Jurnal”, tipărit postum.
PAUL SUDITU