(85 de ani de la asasinarea premierului Armand Călinescu)

Românii și asasinatele lor
Ca la mai toate popoarele lumii, în anumite perioade de degringoladă politică și morală, din motive personale sau din interes general, în sînul societății apar conflicte care nu au altă soluție de rezolvare (în mintea unor oameni surescitați la apogeu și derutați de o realitate care-i domină) decît cea mai criminală și imorală metodă – asasinatul, și în România a avut loc acest fenomen. Din păcate, aflați sub presiunea unei răzbunări sau a unei polițe de plătit, indivizi aflați pe diferite trepte ale societății – de la simplu muncitor, la intelectualul rasat; de la politicianul versatil și pînă la criminalul angajat pentru acest act inuman, ajungînd cîteodată chiar la conducători de Stat – s-au înscris pe linia infamă a asasinilor români, făcînd aproape imposibil de descifrat de ce, uneori, cînd erau la îndemnă și alte soluții de rezolvare a unui caz, aceste brute cu chip de om au preferat eliminarea unui adversar. Publicînd numele unor asasinate de pe teritoriul României, de azi și de altădată, vă invit la o provocare (ca o meditație interioară) încercînd să deslușim cauze și mistere din subteranele acestor asasinate odioase.
Deși această „listă” nu este exhaustivă, să citim numele celor sacrificați, și să dăm frîu liber gîndirii și judecății lucide, întrebîndu-ne: cum ar fi arătat „lumea lor” dacă  acești oameni – toți, dar toți cu funcții înalte – n-ar fi fost asasinați în acele momente?
Dacă-l omitem pe Burebista, întemeietorul Statului Dac, asasinat de nobilii din jurul său, în anul 44 î.Chr., constatăm faptul că doar în Evul Mediu, mulți conducători din Moldova și Țara Românească au fost implicați în numeroase asasinate, de ambele părți ale baricadei. Statisticile istorice ne arată că aproape jumătate dintre voievozii români n-au un mormînt al lor, doar în prima jumătate a Secolului al XVI-lea, și doar într-un pătrar de secol (1510-1535), 10 domnitori au fost uciși, printre aceștia numărîndu-se Vlad cel Tînăr, Mihnea Vodă cel Rău, Radu de la Afumați, Dragomir Călugărul, Vladislav al III-lea și fiul său, Moise Vodă.
Nu de puține ori otrava din mîncare sau din băutură a schimbat în mod violent succesiunile la tronul Moldovei sau al Țării Românești, cazul poate fi exemplificat cu nume ca: Roman al II-lea (Domnitor al Moldovei: 1447-1448); Ștefan cel Tînăr –Ștefăniță (Domn al Moldovei: 1517-1527); Alexandru Movilă (Domn al Moldovei: 1615-1616);  Ilieș Alexandru (Domn al Moldovei: 1667-1668); Alexandru Lăpușneanu (Domn al Moldovei: 1552-1561; 1564-1568); Șerban Cantacuzino (Domn al Țării Românești: 1678-1688).
Dar, stați, lista aceasta nu se poate închide astfel, lăsînd pe dinafară alte exemple care ilustrează veridicitatea intertitlului de mai sus. Răsfoind Istoria neagră a acestor asasinate, iată pe cine mai găsim în postura de asasinați: Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Domnitorul Grigore Ghica, liderul legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu. Să nu uităm crimele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940, cînd, în celulele închisorii Jilava, legionarii au împușcat mișelește 64 de politicieni și 5 demnitari (Gheorghe Argeșanu – fost prim-ministru, Mihai Moruzov – fost șef SSI, Victor Iamandi – fost ministrul Justiției, Gabriel Marinescu – fost șef al Poliției și Ioan Bengliu – fost comandant al Jandarmeriei). Trebuie să amintesc faptul că acești politicieni și demnitari se aflau închiși la Jilava, condamnați după abdicarea lui Carol al II-lea și instalarea în țară a regimului național-legionar, în fruntea căruia se afla generalul Ion Antonescu.
Am lăsat la urmă 3 asasinate a 3 premieri în funcție: Barbu Catargiu (8 iunie 1862); I.G.Duca (29 decembrie 1933) și Armand Călinescu – subiectul acestui articol – 21 septembrie 1939. Tot în 27 noiembrie, în același an, au fost asasinați Nicolae Iorga și Virgil Madgearu.
Apogeul mișcării legionare
Înainte de a ajunge la putere, pe 14 septembrie 1940, cînd generalul Ion Antonescu, în urma refuzului lui Iuliu Maniu (președintele PNȚ) și al lui Dinu Brătianu (președintele PNL) de a mai face parte din Guvern, a chemat alături Mișcarea Legionară, proclamînd România Stat național-legionar, anii 1936-1937 sînt considerați anii de vîrf ai înfloririi Legiunii, în mod special în rîndurile tineretului studios, dar nu numai. Desfășurînd o largă paletă de activități menite să-i atragă pe tineri (elevi și studenți), Mișcarea Legionară acapara tot mai multe segmente importante din societatea românească, în special din pătura intelectualilor, dar și din cea a oamenilor de rînd. Tabere și șantiere pentru tineret, diverse forme de „comerț legionar”, tipărirea unor broșuri și cărți, apoi apariția unor ziare cu profil naționalist (Porunca Vremii, Buna Vestire, Cuvîntul studențesc, Gîndul Neamului, Muncitorul legionar), toate aceste forme de propagandă legionară își vor arăta în curînd efectul, cohorte de tineri îmbrățișînd conceptul politic și de viață  legionar.
Atrași de pe băncile școlii, elevii erau înregimentați în „Frățiile de cruce”, limita de vîrstă pentru a adera la această organizație fiind de 15 ani. Dezvoltînd un program de schimbări radicale, cu sugerarea că numai „noua generație” va putea rezolva problema spirituală și etnică din România, Mișcarea atrăgea adepți din rîndul tineretului, dornic să se afirme, mai ales într-o formulă incitantă și acaparatoare (că aceasta era și înșelătoare, aveau să afle mai tîrziu, unii dintre ei în condiții neprielnice). Desigur, Guvernul României nu a rămas impasibil la aceste manifestări și organizații, dînd chiar o lege pentru scoaterea studenților de sub influența Legiunii, așa cum a fost Legea din 24 martie 1937 (o completare la Legea pentru organizarea învățămîntului Universitar), care interzicea studenților să facă parte din partide și asociații politice, sau să ia parte la manifestări cu caracter politic. Bineînțeles, studenții legionari nu au privit cu ochi buni aceste interdicții, organizînd chiar o grevă de protest (27 ianuarie-5 februarie 1938, studenții de la Medicină).
Ascensiunea nazismului și România
După cum se știe, prima zi de toamnă a anului 1939 a constituit hotarul dintre viață și moarte, în zorii acelei zile Hitler a atacat, fără declarație de război, Polonia. După 48 de ore, Marea Britanie și Franța declarau război Germaniei, dată cronologică de începere a ostilităților celei de-a doua conflagrații mondiale. Fiind în legătură directă cu Hitler și cu doctrina acestuia, Garda de Fier din România profita de influența externă pe care o avea Germania nazistă asupra politicii României, ceea ce, bineînțeles, îl nemulțumea pînă la nervi pe Carol al II-lea. Folosind liniile de forță ale politicii interne, regele căuta să contracareze dezvoltarea și influența extremei drepte în România, prin înlocuirea premierului și, problema cea mai importantă, adoptarea Constituției din 27 februarie 1938, care acorda puteri depline regelui, urmat de decretul de dizolvare a partidelor – semne clare a instaurării dictaturii regale.
Activînd în forță, cu sprijinul Guvernului, Carol al II-lea interzice apariția publicațiilor Gărzii de Fier, arestînd, în același timp, peste 100 de lideri ai Mișcării. Totuși, simpatia Legiunii pentru Hitler și politica sa nazistă, proiectată peste o Europă parcă paralizată, fapt demonstrat în varii situații de liderul de la București al Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, l-au scos din sărite pe Carol al II-lea, care este pornit, de data aceasta, fără menajamente, să lichideze Garda de Fier. Cum totul de la cap pornește, lui Corneliu Zelea Codreanu i s-a aranjat un proces pentru o insultă adusă lui Nicolae Iorga, la care s-au adăugat și alte capete de acuzare (uneltire contra ordinii sociale și cîrdășie cu șeful unei puteri străine – aluzie la Hitler),  aceste fapte incriminate i-au adus liderului Mișcării o condamnare de 10 ani de muncă silnică.
Cum Hitler nu renunța la oblăduirea Gărzii de Fier, la o întrevedere cu regele Carol al
II-lea i-a cerut acestuia să elibereze legionarii arestați, propunîndu-i numirea liderului Gărzii de Fier în fruntea unui nou Guvern al României. Acesta a fost momentul în care regele s-a hotărît să scape de liderii importanți ai Mișcării, misiune încredințată lui Armand Călinescu, ministru de Interne în acel moment. Se spune că, deși era cunoscut ca omul lui Carol al II-lea, devotat regelui cu trup și cu suflet, la primirea acestui „ordin”, ar fi replicat (premoniție?): „Sire, mi-ați semnat actul de condamnare la moarte!”.
Vrerea lui Carol al II-lea a fost îndeplinită în noaptea de 29/30 noiembrie 1938,  cînd, în timp ce erau transferați de la închisoarea din Rîmnicu Sărat la Jilava, Corneliu Zelea-Codreanu, împreună cu 13 legionari (asasinii lui I.G.Duca și ai lui Mihai Stelescu), au fost împușcați în pădurea Tîncăbești, sub pretextul  că arestații au încercat să evadeze.        
Armand Călinescu
și conjunctura internațională
Armand Călinescu s-a născut la Pitești, la 4 iunie 1893, în familia militarului de carieră Mihai Călinescu. După școala și Liceul „I.C.Brătianu” din localitate, în 1912 începe cursurile Facultății de Drept și ale Facultății de Filosofie la Universitatea București, obținînd titlul de doctor în științe politice și economice la Paris. Întors în țară, a fost numit în 1918 judecător în județul Argeș. Anul 1919 este anul în care își începe cariera politică, înscriindu-se în Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Virgil Madgearu. În anul 1926 a fost ales deputat în Parlamentul de la București.
Numit succesiv în funcții înalte (prefect, subsecretar de stat în Ministerul Domeniilor și Agriculturii, apoi minstru de interne în Guvernul Octavian Goga), Armand Călinescu se apropie de rege, ceea ce a fost considerată o trădare de liderii Partidului Național Țărănesc, care l-au exclus din partid. La Interne înăsprește măsurile împotriva dezordinii sociale, el făcînd posibilă arestarea și condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu, fiind implicat și în executarea ordinului lui Carol al II-lea de asasinare a liderului Gărzii de Fier și a celorlalți legionari în pădurea Tîncăbești.
După scurte mandate pe la diferite ministere, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea îl numește în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri (adică prim-ministru) al României. În noua funcție Călinescu se plia excelent pe gîndirea și atitudinea regelui Carol al II-lea, noul prim-ministru etalînd unele trăsături care-i plăceau regelui: ordonat și organizat în acțiuni, sobru și curajos în aplicarea unor măsuri, reprezenta o nouă generație de politicieni români, era adeptul ferm al apărării ordinii de stat, amenințată de curentele extremiste, susținînd o politică de mînă forte împotriva legionarilor. În plan extern a militat pentru dezvoltarea relațiilor cu Franța și Marea Britanie, pledînd pentru menținerea neutralității României. În septembrie 1939, a permis refugiul prin România a Guvernului polonez după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, precum și evacuarea prin România a tezaurului polonez.
În urma asasinării lui Corneliu Zelea  Codreanu și a celorlalți legionari cu care era transferat de la Rîmnicu Sărat la București, tensiunile diplomatice din politica românească au atins un nou punct de fierbere, Carol al II-lea fiind în epicentrul acestui vîrtej național. De ce era stresat regele României? După unele rapoarte ale serviciilor secrete germane, Carol al II-lea ar fi fost dispus să fie de acord cu unele concesii în probleme de natură economică, dacă Germania lui Hitler recunoaște regimul carlist de la București și dacă refuză orice sprijin acordat Gărzii de Fier. Pentru că relațiile diplomatice nu se fac pe vorbe, la 23 martie 1939 a fost semnat la București Tratatul comercial româno-german, act ce stipula anexarea României la interesele economiei germane. Prin acest gest critic România dorea promovarea unor bune relații comerciale cu partea germană, în contextul mai larg al împiedicării Germaniei naziste să susțină pretențiile revizionoste ale Ungariei și Bulgariei, dar și din motive de ordin militar: obținerea de armament german în schimbul petrolului autohton.
Tratativele anglo-franco-sovietice, desfășurate în perioada iulie-august 1939, au fost așteptate cu interes și cu mari speranțe de clasa politică din România, în frunte cu regele Carol al II-lea. Eșecul întîlnirii a produs o mare deziluzie la București, amplificată de un mare semn de întrebare odată ce s-a auzit de semnarea la Moscova, la 23 august 1939, a unui pact sovieto-german. Fără să știm că Hitler ne vînduse rușilor, vînzare ce se va materializa în anul următor, cînd vom pierde o parte din Transilvania, în favoarea Ungariei, Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța, în favoarea Uniunii Sovietice, și Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei (apropo: tocmai de ceea ce se temeau guvernanții români, inclusiv regele Carol al II-lea, de „pretențiile revizioniste ale vecinilor”, s-a întîmplat!).
Ce să mai adaug la acest capitol? Doar să amintesc faptul că luna septembrie nu a adus cu ea o liniștire cît de cît a situației internaționale, ci a adus declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial, prin atacarea, la 1 septembrie, a Poloniei, de către Germania, la 17 septembrie intrînd și Armata Roșie în Polonia, pentru a face joncțiunea cu agresorul german în ocuparea și dezmembrarea acestei țări.
Răzbunarea legionară
După moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, lider devenind Horia Sima, dorința de răzbunare a legionarilor se aprindea tot mai mult și cercul în jurul celor considerați vinovați pentru moartea Căpitanului se strîngea vertiginos, cuprinzîndu-l chiar și pe regele Carol al II-lea. Răzbunarea legionarilor devenise o obsesie perpetuă, în iarna 1938-1939 autoritățile au descoperit comploturi care urmăreau lichidarea celor considerați inamicii principali ai Mișcării – regele și Armand Călinescu (pe atunci ministru de Interne). Acesta din urmă era catalogat ca un adversar feroce al Gărzii de Fier, cu antecedente periculoase care se întindeau pînă în anul 1933, an în care acesta deținuse aceeași funcție în Guvernul național-țărănesc. Numirea lui Călinescu în funcția de premier, în urma decesului fostului prim-ministru, patriarhul Miron Cristea, a atras și mai mult atenția asupra lui, mai ales că noul premier tăia în carne vie cînd era vorba de manifestările de dreapta din țară, considerate de acesta ca incompatibile cu ordinea de drept dintr-un stat.
Toate aceste elemente, la care s-a adăugat dezlănțuirea celui de-al II-lea Război Mondial, cu avatarurile stîrnite de această conflagrație mondială, cînd păstrarea ordinei în stat devenea o vulnerabilitate, au canalizat pregătirile legionarilor lui Sima pentru eliminarea primului-ministru Armand Călinescu.
... Ziua de joi, 21 septembrie, în afară de urmărirea luptelor din Polonia și de catastrofa acestei țări, în urma  atacării ei de către Germania lui Hitler, și de așteptare pentru a vedea cum se desfășoară luptele, în continuare, nu era cotată cu ceva inedit. Cu acordul Guvernului Călinescu, România primise peste 50.000 de refugiați polonezi, adăpostindu-i pe teritoriul nostru, plus că facilitase tranzitarea României a tezaurului Poloniei, pentru a fi pus la adăpost în Occident. Dacă ne referim la premier, în această zi, Armand Călinescu a avut o întîlnire la Ministerul de Război cu ministrul de Externe Grigore Gafencu, îngrijorat de situația internațională a României, în contextul relațiilor țării noastre cu Germania agresoare. În acest complex de împrejurări, Călinescu a propus elaborarea unor documente prin care să se arate că România promovează relații pașnice cu toate statele lumii.
În jurul orei 14 a plecat spre casă (cartierul Cotroceni), într-un Cadillac neblindat în care, în afară de șofer, se mai afla garda sa de corp, agentul de poliție Radu Andronic. Drumul – același din fiecare zi: Bulevardul  Kalinderu (azi Știrbei Vodă), peste Podul Elefterie (azi, stația de metrou Eroilor). Deodată, la cîțiva zeci de metri de locuința primului-ministru... dar, e mai bine să citim din ziarul „ROMÂNIA” (director Cezar Petrescu), ediția de sîmbătă, 23 septembrie 1939: „Era ora 13,35. Primul-ministru se întorcea acasă, cu automobilul, venind de la minister. Pe prelungirea străzii Știrbey Vodă automobilul în care se afla primul-ministru, șoferul Joița și polițistul Andronic, a fost ajuns din urmă și tamponat puternic, în aripa dreaptă de o mașină cu Nr.1530 Ploiești. În același moment trecea o căruță prin față. Automobilul primului-ministru fiind tamponat, n-a putut evita căruța și a lovit-o, oprindu-se în trotuarul stîng. În acest moment din automobilul 1530 Ploiești au coborît șase tineri cu revolverele în mîini și grenate. Agentul Andronic, care vroia să vadă ce s-a întîmplat și, instinctiv, duse mîna la buzunar să scoată revolverul a fost împușcat în cap. Alte gloanțe au venit, unul după altul, doborînd pe nefericitul polițist în stradă. În același timp asasinii s-au năpustit asupra primului- ministru. O ploaie de gloanțe l-a lovit în cap, în piept, ciuruindu-l în timp ce vroia să deschidă portiera mașinii. Primul-ministru s-a prăbușit în stradă mort”. Trebuie notat că șoferul Joița a reușit să fugă, ajungînd la locuința primului-ministru unde a anunțat tragicul eveniment de la Podul Elefterie.
După asasinat atacatorii au dat buzna la Radio­difuziune, unde, sub amenințarea armelor au oprit emisiunea și au dat următorul comunicat, care i-a lăsat înmărmuriți pe ascultătorii postului național de radio: „Atențiune! Primul-ministru Armand Călinescu a fost omorît. O echipă de legionari l-a executat!”. Ulterior au fost arestați și duși la Prefectura Poliției Capitalei, unde au fost identificați, apoi fiind descoperiți și complicii acestora.
Asasinarea premierului Armand Călinescu a iscat o vie emoție și regrete în țară, cei apropiați premierului, în frunte cu regele Carol al II-lea, deplîngînd dispariția unui bărbat de stat înzestrat cu însușiri concrete și determinat în a apăra ordinea în țară. La ordinul regelui Carol al II-lea, echipa de asasini și complicii lor au fost executați chiar în locul unde ei îl împușcaseră mortal pe Armand Călinescu. Trupurile fără viață ale legionarilor au fost lăsate în acel loc timp de o săptămîmă, mii de bucureșteni, și nu numai, oprindu-se în dreptul lor și citind acest afiș pus de autorități: „Acesta va fi de azi înainte soarta asasinilor trădători de țară”. Dar acțiunea nu s-a oprit aici. După ce, chiar în seara de 21 septembrie, regele a numit un nou prim-ministru, pe generalul Gheorghe Argeșanu, cunoscut ca cel care organizase reprimarea sîngeroasă a legionarilor, a doua zi, Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, a ordonat, în numele lui Carol al II-lea, execuția a cîte 2 - 3 legionari din fiecare județ, din cei aflați în detenție, în această acțiune fiind executați circa 300 de legionari. Reacția dură a regelui și a camarilei Palatului n-a fost doar o replică la crima săvîrșită de legionari asupra premierului Armand Călinescu, ci s-a vrut și un răspuns la presiunea Germaniei căreia nu-i plăcea apropierea țării noastre de politica franco-engleză.
Chiar reacția internațională, la asasinarea premierului României, s-a manifestat cu insinuări de amestec al Germaniei, mai mult,  Germania ea înșiși lansa presupunerea amestecului Marii Britanii și Poloniei, întrucît Armand Călinescu pleda insistent pentru neutralitatea României, pe cînd unele puteri europene doreau România de partea lor, în război.
Ziarele vremii, precum și istoriografia, au vehiculat mai multe idei și ipoteze asupra asasinării lui Armand Călinescu – cea mai pertinentă idee fiind aceea a executării unei comenzi venite de la serviciile secrete germane, deși acestea au negat acest fapt, creînd mitul că diplomația germană dorea o colaborare normală cu premierul Armand Călinescu. Mai mult, germanii au atribuit asasinatul Intelligence Service-ului britanic. După asasinarea lui Armand Călinescu, Serviciul Secret de Informații a refăcut drumul pregătirii acestei crime naționale, plecînd de la un nucleu de legionari din Ploiești, condus de  avocatul Dumitru Dumitrescu, cu încrengături și complici în București, dar faptul nu mai conta decît  ca istoriografie, „mortul de la groapă nu se mai întoarce”.
Înmormîntat la Curtea de Argeș, așa cum și-a dorit, moartea lui Armand Călinescu a fost reflectată în presa vremii ca o tragedie națională, fapt demonstrat de cîteva titluri din presa cotidiană de după asasinat, din care reproduc cîteva: „Omul care și-a iubit țara și și-a slujit regele cu fanatism a fost nemernic doborît”; „În fața tragicului sfîrșit, pe care l-a avut, făcîndu-și datoria Armand Călinescu, România se manifestă mai unită ca oricînd”; „Un gest răzleț, nesocotit, al ultimelor vestigii din fosta Gardă de Fier”; „O bandă la Postul de Radio”; „Ferocitatea patologică a asasinilor”...
Pentru că am vorbit de ziarul ROMÂNIA, în încheierea acestui articol voi reproduce din acest ziar editorialul de pe pagina întîi, intitulat „Ceas negru”, semnat de scriitorul Cezar Petrescu: „Așadar, încă o dată, Istoria noastră este pătată cu sînge. Pătată cu sînge, nu sfințită cu sînge. Nu sfințită cu sînge, așa cum ne-au învățat din adînc de veacuri bătrîne, apărătorii hotarelor, ai credinței și ai datinilor de blîndă fire omenoasă; apărătorii Scaunului Domnesc și ai Țării vărsau și aceia sînge. Dar îl vărsau pentru Moșie, Lege și Neam. Își vărsau și aceia sîngele lor. Dar și-l vărsau, căzînd, cu trupul străpuns de braț străin și vrăjmaș, după ce-au făcut din trupul lor scut, Moșiei, Legii și Neamului. Aceasta însă, ce pierzanie a minților înseamnă? Ce scufundare în sălbăticie? Ce stăpînire a unui duh de nesăbuită distrucție, rîvnind să rostogolească în de-a valma, sub semnul răzbunării, oameni și stări, așezări, tot ce se cuvine păstrat cu mai sfîntă luare – aminte, într-un ceas cînd în jurul nostru se năruiesc țări, cînd la hotare zăngănesc armele, cînd fiecare pas greșit e un pas lunecat în prăpastie? Ce blestem al pierzaniei e acesta?”.
Fără a exagera, ultima întrebare poate fi adresată și astăzi, în contextul abandonării unor prerogative naționale în favoarea unor puteri străine...
GEO CIOLCAN