Motto: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întîlnim totdeauna”. (Mareşal Ion Antonescu)

Am căutat cel mai inspirat mesaj de Ziua Armatei. De ce – pentru că este un segment al naţiunii extrem de solicitat astăzi – pe de-o parte, armata română s-a diminuat teribil, dar a fost şi înglobată într-un sistem militar multinaţional, condus de americani, şi care poartă războaie în toată lumea, nici unul de apărare. Pe de altă parte, militarii în rezervă sînt supuşi oprobriului public, atît prin absurdul scandal al pensiilor, cît şi prin faptul că ei reprezintă „trecutul”, într-o perioadă în care nimic nu mai e cum a fost, nici măcar limba, denumirile sau uniformele.

În acest context, am ales un mesaj al unui om despre care pot spune doar atît: este singurul general, şef în exerciţiul funcţiunii al Statului Major General, care nu a pregetat să-şi pună cariera şi numele în joc pentru istorie. Cine nu l-a cunoscut, nu l-a citit sau urmărit în emisiuni ori conferinţe pe generalul Mircea Chelaru nu are cum să înţeleagă ce înseamnă un exemplu de onoare al Mareşalului, nu are cum să înţeleagă de ce Istoria unei naţiuni care se doreşte respectată nu poate avea vinovaţi. Chelaru face parte din acea generaţie a lui Vadim şi Adrian Păunescu, o generaţie pentru care România a fost totul!

Ştiu, e greu să spui „Codreanu, Antonescu, Regele Mihai, Ceauşescu nu sînt vinovaţi, ei sînt Istoria nostră!”. E greu cînd ţări puternice sau instituţii şi persoane influente spun altceva! Nu veţi vedea vinovaţi în istoriile marilor naţiuni – nici la francezi sau englezi, nici la ruşi sau americani, nici la vecinii unguri sau la poloni, nici chiar la nemţi, cît de curînd…

De aceea trebuie ascultat generalul Mircea Chelaru, cel care, în opinia pe care mi-o asum, a scris cel mai frumos mesaj de Ziua Armatei, în aceste vremuri în care, din păcate, vedem cum totul se transformă fie în bani, fie în „interese strategice”, fie în bătaie de joc, pur şi simplu. Dar iată mesajul generalului:

„Către Neamul Românilor

Salut, Naţiune Română! Sărut mîna, Patrie! Bucuraţi-vă slăvind Ziua Armiei Române! Este bucata vie din Trupul Tău, Naţiune, care ştie lecţia morţii pentru ca Tu să trăieşti de-a pururi. Este Arma Vie, necîrtitoare, Patrie Română, cu care Tu îţi aperi fiinţa rîvnită.

Vă salut pe cei de dincolo, plecaţi cu Glorie, acoperiţi de Tricolor! Vă salut pe cei rămaşi să înnobilaţi cu jurămîntul vostru Drapelul, Imnul şi Uniforma, simboluri Suverane ale Românilor!

La mulţi ani, Popor Român, Tu, Dumnezeul Nostru!

La mulţi ani, Patrie Română, Tu, Icoana Noastră!”

Alături de acest mesaj al generalului Chelaru cred că nimic nu e mai potrivit decît mesajul din eternitate al soldatului necunoscut, căzut în tranşeele de pe culmea Munţilor Baiului, deasupra Azugii mele, acolo unde a şi scris aceste versuri demne de Istoria marilor figuri pe care le-am pomenit. Sînt versuri găsite în raniţa acestui erou anonim, scrise poate cu cîteva ceasuri înainte de jertfa supremă – dar firească pentru un militar român.

Nu plînge, Maică Românie,

Că am să mor neîmpărtăşit!

Un glonţ pornit spre pieptul tău,

Cu pieptul meu eu l-am oprit…

Nu plînge, Maică Românie!

E rîndul nostru să luptăm

Şi din pămîntul ce ne arde

Nici o fărîmă să nu dăm!

Nu plînge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim;

Copiii noştri, peste veacuri,

Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plînge, Maică Românie!

Adună tot ce-i bun sub soare;

Ne cheamă şi pe noi la praznic,

Cînd România va fi Mare!

Mă gîdeam, în ironia mea dureroasă, cum sună azi „Copiii noştri, peste veacuri, Onoare ne vor da, o ştim!” – da, vedem cum.

Tot pe 25 octombrie am publicat o fotografie a Mareşalului Antonescu cu o scurtă notă: „De Ziua Armatei, o singură întrebare: putem spune povestea fără să amintim de erou, putem vorbi de Armată, fără Mareşal?”. E o întrebare firească, iar pentru cei care cunosc limba română şi sensurile cuvintelor nu înseamnă admiraţie, ci o recunoaştere a unui om care a avut şi are un dublu maxim rol – a fost comandantul statului şi al armatei în cel mai mare conflict militar din istoria planelei – şi este cel mai cunoscut militar român, adică un simbol al militarului român. Mi s-a reproşat că a ucis ţărani în 1907, că a fost un dictator paranoic, că a dat ţara nemţilor, mă rog, chestii specifice – aşa cum şi despre Ceauşescu sau Regele Mihai, în fine, despre oricare figură importantă a istoriei, românul are ceva împotrivă. Chiar multe!

Le-am răspuns că da, sînt admirator al tuturor românilor care au făcut istoria acestei ţări. Că sînt destui cei care scot în evidenţă greşelile, „crimele” chiar, omiţînd contextul şi făcînd judecăţi pe care, aşa cum scriam într-un articol, marile naţiuni le ignoră. Am mai spus că dacă mari istorici (Muşat, Ardeleanu, Buzatu etc.) sau patrioţi geniali ca Păunescu, Vadim, Sergiu Nicolaescu au fost „admiratori” ai lui Antonescu, atunci vreau să fiu şi eu alături de ei. Mai bine alături de aceste spirite de dincolo, decît de unii care se cred vii, dar sînt morţi din multe puncte de vedere. Spuneam de marile naţiuni, care nu recunosc vinovaţii istoriei – nu pentru că sînt răi, ci pentru că acei „vinovaţi” le-au făcut istoria, i-au făcut ceea ce sînt azi. Numai noi, o naţiune care se minimalizează singură, caută mai întîi vinovăţia, şi o lipeşte de fruntea figurilor marcante, transformînd-o ca un steag al micimii noastre. Oare aceasta să fie doar ingratitudinea, imbecilitatea sau incultura unora – ori un damnat rigor mortis ce se instalează în ceea ce încă numim în româneşte – Naţiunea Română?

DRAGOŞ DUMITRIU

„Unul dintre tineri va deveni noul Lenin“