Epigramistul poate fi comparat cu ziaristul, pentru că în opera lui consemnează, prin arta concentrării și a ingeniozității, evenimente, fapte, comportamentul uman din vremea sa, astfel că opera devine o oglindă a societății. Ca și în cazul ziaristului, în afirmarea lui nu funcționează adagiul latin Acta non verba – fapte nu vorbe –, ci tocmai intercondiționarea celor doi factori: lucrarea, fapta sa implică, absolut necesar, cuvîntul (scris) sau vorba rostită. Aceste profesii (și altele care presupun folosirea condeiului) nu se pot materializa fără mînuirea cuvintelor care dau înțeles gîndurilor și comunicării. Scriitorii și oratorii, cu ajutorul vocabulelor, a lexicului, își îndeplinesc „faptele”, menirea de a face cunoscute alte „fapte”, aspecte, convingeri, esențialul epocii lor. Să nu uităm că Logosul – cuvînt, rațiune, știință – cu sens complex, este a doua persoană a Treimii Dumnezeiești, este Fiul lui Dumnezeu și Cuvîntul Întrupat – Creatorul. Fără cuvînt n-ar fi posibilă comunicarea între omeni și nici între om și Dumnezeu:

E-o lege ce domină lumea-ntreagă –

Pe atei și p-ăi cu suflete creștine:

Cuvintele îi fac să se-nțeleagă

Și tot acestea-i fac să se dezbine.

Prin cuvînt se exprimă adevărul, dar se spun și minciuni, se fac glume, se provoacă rîsul, că

I-e dat să rîdă omului

Cum frunza-i dată pomului

Că rîsu-n viață-și are rostul,

Dar nu și-atunci cînd rîzi ca prostul.

Quid verbis opus est? – ce nevoie e de vorbe, se întreabă Plautus. Cum, ce e nevoie de vorbe? Cu ele ne îmbrobodesc aleșii, cu cuvinte, chiar cu cuvinte mari, găunoase:

Istoria ne-nvață în zadar

Că-n vremuri tulburi echilibre nu-s:

Cînd adevăru-atîrnă la cîntar,

Minciuna se ridică tot mai sus.

Uno verbo (într-un cuvînt) mulți români s-au deșteptat, mai ales cei plecați din țară, care, sperăm, se vor întoarce pe pămîntul care le-a dat viață, limbă, tradiții, credință. Românul se ascute la minte și învață să discearnă adevărul de minciună, că

Paradoxu-i la-ndemînă

Poți să-l spui și celorlalți –

Adevăru-i o fîntînă:

Adîncindu-l, îl înalți.

Ce mai încoace și-ncolo, îndrăznesc să zic și eu, precum Cicero, meis verbis – în numele meu și, pentru a stîrni spiritul cititorului, îl invit să parcurgem împreună niște trasee, să voiajăm în lumea epigramei actuale,  ca-ntr-un pamflet care merge nu pe trei cărări, ci pe patru (versuri). Această specie literară lirică este un ferment al umorului românesc – una din valorile fundamentale ale comicului – care face parte din fibra psihică a românului. Nimeni (și nimic) nu poate să ne ia acest dat. Spațiul nostru geografic și istoria ne hrănesc nu numai fizic, ci și spiritual. Umorul, gluma, hazul de necaz și-a înfipt rădăcinile în adîncul firii noastre, îmbogățindu-se, în evoluție, cu  nuanțe noi. Pe substratul strămoșilor noștri daci care mureau rîzînd cu fața la dușman, s-a suprapus aciditatea latinului, apoi ne-am îmbogățit cu noi valențe infiltrate din Balcani – zeflemeaua, luatul peste picior. În epoca modernă s-a adăugat malițiozitatea, dublată de aluzie și ironie. Toate acestea s-au îmbinat cu hazul de necaz care ne-a ajutat să supraviețuim. Pentru că hazul de necaz al românului, în situații dificile, chiar disperate, n-a însemnat iresponsabilitate, comportament ușuratic, imprudență sau lașitate, ci prudență, diplomație: el, din fire, e temerar, ingenios în acțiune cînd știe că are chiar puține șanse să învingă; astfel, nu se repede ca Ieremia cu oiștea-n gard, înțelepciunea l-a îndemnat să nu se ia de piept cu dușmanul, să nu arate dușmanului că-i e frică, să aștepte vremuri mai bune, cînd va fi mai bine pregătit sau cînd va slăbi forța adversarului. În vremuri grele, ca să mai uite de necaz, face și el haz. Vorba aia:

În lupta de neatîrnare,

Doar eroismu-i salvator,

Da-n vremuri grele, -apăsătoare,

Salvarea e să ai umor.

Și astăzi, românii trăiesc vremuri grele, apăsătoare, în care nici epigramistul nu mai e tentat să stîrnească rîsul și buna dispoziție. De aceea, în ultimele decenii, își exprimă desolidarizarea de anormalul care-a fost impus drept normal, își exprimă revolta față de ceea ce se întîmplă în societatea noastră bulversată și bulversantă, realizează mai curînd satire decît catrene umoristice sau catrene mai mult constatativ - aforistice în care poanta nu mai deconectează, ci transmite cititorului indignare, scandalizare. Și, de parcă nu ne copleșiseră de-ajuns necazurile, a venit și pandemia peste tot și peste toate. Ce poate să mai spună un mînuitor de condei?

Cînd întreaga omenire

Dă în patru zări alarmă,

Pentru supraviețuire,

Și umorul este-o armă.

Și, în aceste vremuri în care, pînă și potentații, cei care au cauzat toate relele, consideră, cu ipocrizie, că totul e cu susu-n jos, îi întrebăm și noi, epigramatic:

Aleșii spun pe-un ton bățos

Că lumea-i azi cu susu-n jos,

Dar dînșii ce făceau în plus

Cînd ea era cu dosu-n sus?

Ehe! Multe s-au schimbat. În rău!

În ’90, și rîul, ramul

Spuneau că vom avea noroc,

Atunci s-a deșteptat tot neamul,

Apoi a adormit la loc.

Atunci cînd am fost mințiți că e vorba de revoluție,

Noi de nădejdi am fost cuprinși

Cînd țara fost-a la răscruce

Și-apoi mai toți am fost împinși

Pe-un drum ce nu știm unde duce.

Dar, oricum, deși tîrziu, am început să înțelegem că duce numai la rău.

Degeaba perorează-n plen strategii

Și tot susțin s-audă fiecare

Că-n țară domină puterea legii

Cînd forța făr’delegii e mai mare.

Atunci, entuziasmul, speranța parcă ne-ntunecaseră gîndirea și n-am văzut cum

Destui aleși prind iute cheag

Că banu-a devenit magnet

Și gaura făcută-n steag

Ei o mutară în buget.

Oricum, de-o vreme, ne paște un gînd pe care tot cei care-s azi în fruntea țării ni l-au inspirat:

L-au împușcat prevăzători

Pe cel ce n-a avut noroc

Gîndind că-n anii următori

Poporul l-ar fi pus la loc.

În fond, de ce domnii de sus, care sînt prinși cu șoalda, nu sînt judecați ca oricare cetățean? Cîndva, undeva, – mi-a spus mie un jurist în vîrstă – dacă unul dintre cei răspunzători de lege era prins că o încalcă, primea o pedeapsă de cîteva ori mai mare decît un cetățean de rînd. Și, sanchi, s-a supus votului în Parlament anularea imunității aleșilor. Or,

E-o lege cunoscută ce ne-ndeamnă

Să nu uităm în veci de veci butada:

Un hoț pe hoț să știți că nu-l condamnă

Cum nici toporul nu își taie coada.

Și mulți dintre noi spun, însă doar în gînd:

Pe politicieni vom pune parul,

Pe toți acei ce-n fruntea țării stau

Că ne luară comuniștii carul

Și ne-au lăsat pe-aceia ce-l trăgeau.

Ce să mai zicem? Periplul pe care am început să-l parcurgem în domeniu e lung, întortocheat, ascuns, îmbîcsit (chiar murdar!) și nu-l putem parcurge doar în cîțiva pași. Ne permitem să ne tragem un pic sufletul pe care încă îl mai avem în piept. Și ce credeți că face, în timpul acesta, românul?

Românul a-ndurat și-ndură încă,

L-apasă zdravăn răul pe grumaz,

E jefuit, batjocura-i adîncă…

Și rîde-n gînd cu lacrimi pe obraz.

ELIS RÂPEANU