Nu ne cunoaştem, nu ne-am vorbit pînă acum. Am ales această cale de comunicare nu pentru că ar fi la modă, ci pentru că este singura posibilitate de a trage un semnal de alarmă public cu privire la unele situaţii de o mare gravitate, care pot avea consecinţe tragice pentru viitorul Neamului Românesc. Atît eu, cît şi Eugen Barbu am salutat la 20 mai opţiunea Poporului Român, care este deosebit de matur, de înţelept şi, vai, atît de cuminte, atît de uşor de guvernat atunci cînd îi sînt respectate virtuţile primordiale ale demnităţii şi onoarei. Merg mai departe şi spun că nu facem parte din nici un partid – tot astfel cum nici din defunctul P.C.R. nu mai făceam parte de mult, prin depunerea carnetelor de partid – Eugen Barbu în februarie 1979, iar eu în iunie 1989. Nu ne atribuim merite pe care nu le-am avut, nu am fost nişte „dizidenţi“ în accepţia în care sînt unii veleitari de azi, care au reuşit să înfurie Poporul Român peste măsură. Dar ne-am făcut datoria faţă de ţară, cu tot tributul pe care l-am plătit şi noi cultului personalităţii, făurindu-ne platforma curajoasă de a tipări cărţi, studii de istorie şi articole de o notă particulară în civilizaţia românească a ultimelor decenii.

Iar marele public ştie asta şi audienţa extraordinară de care se bucură revista noastră de azi poate că se datorează şi actelor de bravură pe care le-a făcut revista noastră de ieri. Indiferent ce vor spune unii şi alţii, dispuşi ca pentru un blid de linte şi 30 de arginţi falşi să-şi vîndă şi gropile părinţilor, indiferent de balcanismul fără de leac al unor indivizi care negociază totul şi pot lua în derîdere demersul nostru patetic, dvs., ca şi noi, ştiţi prea bine că poporul, adevăratul popor (nu pleava vînturată) este alături de revista „România Mare“, şi momentul istoric este prea important ca să ne mai uităm în jos la pigmei, la măruntele „cozi de topor“, la cîrcotaşii ieftini, care spurcă orice. Vă scrie un luptător, un om care poate rezista oricărei polemici, oricăror canonade, deşi necinstea şi ura patologică a unora au mers atît de departe, încît mă apucă o milă sfîşietoare faţă de acest popor, care trebuie să suporte jalnicul spectacol. Plăcîndu-mi, aşadar, lupta, nu mă supăr dacă mi se întîmplă şi unele ciudăţenii:

– În mod paradoxal, cele mai violente atacuri ne vin din partea unor publicaţii şi parlamentari care reprezintă partidul de guvernămînt, deşi F.S.N. are inamici reali mult mai incomozi decît noi (care n-am comis pînă acum nici un act de ostilitate faţă de Front, dar, dacă se va insista, poate că vom reflecta pe viitor).

– Aţi îngăduit, pe mai departe, personajului instalat de Dumitru Mazilu, ca procuror-general, să rămînă într-o funcţie pe care o compromite şi să dezlănţuie o veritabilă vînătoare împotriva noastră, declanşînd un foarte mare număr de procese, trimiţîndu-ne subofiţerii la uşa redacţiei, care ne somează cu tot felul de servicii speciale de anchetă, în calitate de inculpaţi (?!).

– În condiţiile în care sîntem ameninţaţi cu închisoarea de către acest individ injust şi periculos, imaginaţi-vă că primim săptămînal ameninţări cu moartea la telefon şi în scris, de la forţe extremiste, şi toate demersurile noastre pe lîngă primul-ministru şi pe la Primăria Capitalei de a căpăta un sediu corespunzător şi mai uşor de apărat, s-au soldat cu o tăcere inexplicabilă. Bine că în vremea aceasta am reuşit să dughenizăm ţara şi să oferim cele mai bune clădiri din Bucureşti unor organizaţii care uneltesc la dezmembrarea României, sau unor cetăţeni străini, cu afaceri mai mult sau mai puţin cinstite! Repet, nu vă pot reproşa nimic, în calitatea supremă pe care o aveţi prin voinţa poporului sînteţi mult prea ocupat cu alte probleme. La urma urmei, ne vom descurca noi singuri, ca şi pînă acum. Nu din aceste cauze, mărunte în raport cu Istoria, vă scriu acum.

Domnule preşedinte, am fost în zilele de 29 şi 30 noiembrie a.c., la Tîrgu Mureş, ca invitat la festivităţile prilejuite de marea noastră Sărbătoare Naţională. De luni de zile primesc telefoane, scrisori şi alte documente de la românii din zonă – dar nu-mi puteam imagina situaţia în relieful viu al vieţii, în adevăratele sale dimensiuni. Românii de acolo trăiesc o tragedie, domnule Iliescu! Nu ştiu cum şi cît vă informează consilierii dvs., dar pasivitatea Puterii faţă de drama românilor din Ardeal este condamnabilă. Încă din avion, o biată femeie m-a implorat, cu lacrimi în ochi, să facem ceva pentru supravieţuirea românilor din judeţ, întrucît suportă cele mai grele batjocuri, culminînd cu înfometarea: pe criza asta alimentară, stau bieţii români pe la cozi, dar cînd le vine rîndul să cumpere şi ei ceva de-ale gurii, vînzătoarele unguroaice le răspund invariabil, cu neruşinare, că alimentele s-au terminat, după care, ca prin minune, acestea ies din nou la vedere, cînd îşi fac apariţia clienţii vorbitori de limbă maghiară. Asta se cheamă în orice limbă din lume apartheid, dar eu aş înclina să cred că e fascism unguresc. Vi se pare miza prea mică? Nu trebuie, pentru că aceste scene tangenţiază direct viaţa oamenilor şi ele se multiplică în tot judeţul de mii de ori, de sute de mii de ori, şi pe vreme de iarnă îţi vine să urli cînd stai la cozi ore în şir, cînd copiii te aşteaptă să le aduci de-ale gurii, dar Budapesta a hotărît să te trateze ca la Auschwitz. Oh, şi de-ar fi numai atît! Dar ceea ce am văzut la Tg. Mureş m-a deprimat: un oraş trist, cenuşiu, ţinut în stare de şoc datorită brutalităţii fără margini a extremiştilor maghiari, care au linşat românii în luna martie a acestui an. Am văzut o poliţie – odinioară bravă – timorată de către culpa instrumentată criminal în decembrie 1989 tot de către Budapesta şi acoliţii ei din România şi din lume. Ca un amănunt, uluitor, vă pot spune că un tînăr român a fost ţinut cîteva zile închis pentru că a „îndrăznit“ să dea jos steagul unguresc arborat la o Glăjărie (Fabrică de sticlă) din judeţ. Însă nu poliţiştii români sînt de vină, nici jandarmii, efectivele lor sînt admirabile şi animate de patriotism – dar cine le garantează lor că, atunci cînd vor interveni în forţă în cazuri-limită, nu vor ajunge după gratii, ca marii profesionişti închişi pe nedrept la Timişoara, Bucureşti şi în alte zone ale ţării? Am fost în mai multe locuri ale Municipiului Tg. Mureş, oraş cîndva înfloritor şi plin de viaţă: pretutindeni o stare încordată, pretutindeni fruntaşii Vetrei Româneşti sînt ameninţaţi că vor fi decapitaţi, pretutindeni ungurii fierb, colcăie, uneltesc, aşteaptă ceva! Eu, care am cutreierat Ţara românească în lung şi-n lat pînă acum un an, fără nici o teamă, a trebuit să mă supun măsurilor excepţionale de pază pe care gazdele le-au luat pentru a nu se încerca vreun atentat unguresc, de parcă m-aş fi aflat într-o ţară sub ocupaţie.

Prezenţa mea la Marea Adunare Festivă din Palatul Sporturilor şi Culturii mi-a demonstrat că singurele speranţe ale acestor români sînt Armata, Vatra Românească şi, iertată să-mi fie lipsa de modestie, revista „România Mare“. Ar fi cu totul regretabil din partea mea dacă v-aş ascunde adevărul: F.S.N.-ul a pierdut un imens teren, şi chiar organele Puterii sînt suspectate de numeroşi români că abandonarea unor zone din Ardeal a intrat într-un „preţ“ internaţional al preluării conducerii în decembrie 1989. Eu am combătut o asemenea prezumţie, pentru că nu-mi imaginez că pot fi români atît de ticăloşi încît să vină la putere pe cadavrele conaţionalilor lor, pe ruinele întregii Istorii a Neamului. Dar, faptele sînt fapte, domnule Iliescu, şi românii de acolo au început să nu vă simtă alături de ei. Şi încă în judeţul Mureş compatrioţii noştri au mai echilibrat, cît de cît, situaţia, sediul central al Vetrei se află, nu întîmplător, aici – dar ce ne facem cu cele două judeţe din aşa-zisa „secuime“, adică Harghita şi Covasna? Dacă procesul de deznaţionalizare va continua în acelaşi ritm, dacă ungurii îi vor alunga pe fraţii noştri ca şi pînă acum, atunci, în curînd, nu va mai fi picior de român în cele două judeţe. Numeroşi oameni prezenţi la cele 3 conferinţe pe care le-am ţinut la Tg. Mureş m-au întrebat, fără echivoc: ce are de gînd domnul Iliescu, ce întreprinde el pentru a opri acest dezastru? Eu nu vă dau nici o sugestie, totul intră în atribuţiile dvs. de preşedinte ales. Nu înţeleg însă de ce nu acţionaţi, într-un fel sau altul, pentru stăvilirea exodului forţat al românilor, a maghiarizării brutale a acestor zone odinioară româneşti, sută la sută, pe vremea cînd nu porniseră năvălirile Asiei?! Acolo nu e România, domnule Iliescu? Nu sînteţi preşedinte şi pentru acele două judeţe? Vedeţi dvs., sîntem prea maturi pentru a nu ne da seama ce urmăresc ungurii, iar politica „paşilor mărunţi“ dă roade diabolice în acest caz. Dar cu ce politică răspundem noi? Cu politica struţului, a tăcerii, a unor raţiuni diplomatice sau conjuncturale, a menajării sensibilităţilor ungureşti, pentru ca nu cumva, Doamne fereşte, să degenereze lucrurile şi să fie iar conflicte interetnice?! Dar vin şi vă întreb, domnule Iliescu: mai rău de-atît ce ni se poate întîmpla? Mai rău decît să pierdem două judeţe din Ardeal (pentru început) şi pe urmă altele şi altele, ce poate fi? Vine o vreme în viaţa unei naţiuni cînd, dacă existenţa îi este periclitată, nu mai contează nici uzanţele diplomatice, nici prudenţa pretins înţeleaptă, nici ceea ce zice comunitatea internaţională. Contează numai apărarea intereselor sale vitale, în conformitate cu voinţa neamului şi cu liniile de forţă ale tradiţiilor sale istorice. Iar cine nu răspunde acestor imperative vitale, va fi înlăturat fără nici o discuţie. Pentru că, degeaba îi vorbim moţului din Negreşti-Oaş, sau ţapinarului din Răstoliţa, sau plugarului din Treznea, despre Casa Comună a Europei şi transparenţa graniţelor: atîta timp cît vandalii i-au spurcat statuia lui Avram Iancu (care pentru el e Isus Christos), i-au incendiat bisericuţa veche de sute de ani, i-au pîngărit Tricolorul, i-au umilit copilul la şcoală şi alte samavolnicii de-astea, el, ţăranul român, bunul şi sfîntul nostru făuritor de ţară, va pune mîna pe lancea lui Horea şi-şi va spăla ruşinea! Şi dacă vor veni trupe de intervenţie ONU, cum ne tot ameninţă unii extremişti unguri, ţăranul român o să le dea şi lor în cap, cu orice risc, cu orice preţ, pentru că o asemenea viaţă de ocară nu merită trăită. Nu instig la violenţă, doresc, poate mai mult ca oricine, să fie pace în ţară şi să trăim în concordie cu minorităţile, dar ceea ce încearcă extremiştii maghiari să facă în România şi împotriva României va putea duce la declanşarea unui pustiitor război, care va nărui aşa-zisa Casă Comună a Europei încă înainte de a fi construită. N-auziţi patimile românilor din Transilvania, domnule preşedinte? Nu ştiţi, oare, din învăţăturile Istoriei că ungurii numai de frică ştiu şi că orice gest de slăbiciune de-a noastră a fost speculat de ei la maximum, de la acceptarea lor ca musafiri, în Secolele IX–X, şi pînă astăzi, cînd se vor stăpîni în vatra sufletelor noastre şi ne împroaşcă cu cele mai nemernice acuzaţii peste hotare? Vasăzică ungurii, care sînt asiatici, ne împiedică pe noi, care sîntem latini şi europeni, să reintrăm în concertul de valori al continentului nostru! Bine am mai ajuns! Domnule Iliescu, vă rugăm să întreprindeţi ceva concret pentru a vă arăta preocuparea reală a dvs., a Puterii în general, faţă de soarta tot mai grea a românilor din Transilvania.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 27, din 7 decembrie 1990)