Lui Daniel Scărişoară, ursitorile i-au jucat festa... Nici una din cele trei cîte au fost la naşterea lui n-a vrut să-i ursească de bine în viaţa asta pămînteană... Mai toate i-au mers de-a-ndoaselea... Vorba ceea, omul e mai tare ca piatra, să reziste la cîte îi oferă neprevăzutul... Aşa e și cu badea Daniel, cum îi ziceau apropiaţii... Omul, însă, era foarte supărat de la o vreme, nu că i-ar fi lipsit ceva din cele necesare în casă, mai ales banii... Pe el durea faptul că nu-l mai căutau rudele, nepoţii... Cîte nu făcuse pentru ei... A muncit, sărmanul om, din greu, zi şi noapte, ca familia să se bucure de o viaţă îmbelșugată. Se gîndea cu tristeţe la vremea cînd, copil fiind, nu a avut noroc de bucurii - tatăl lui avea să moară cînd el nu împlinise şapte ani... Dar, fiecare cu soarta lui pe cărările vieţii... Cărarea vieții lui a fost presărată cu mărăcini şi pietre din cele mai colţuroase... Însă nu a suferit niciodată ca acum, cînd a primit din partea soţiei vestea că vrea să divorțeze. Fără nici o explicaţie, iar el nici măcar nu-şi aminteşte să o fi supărat vreodată cu ceva... Ba, mai mult, îi făcea toate poftele, nu-i cerea socoteală de nimic, n-o întreba niciodată de banii familiei, pe care ea îi gestiona de cînd erau împreună... Dar, așa se întîmplă cînd e să se aleagă praful de viaţa unui om... Nu te poţi pune cu soarta... Ea este cea care ne călăuzeşte paşii în viaţă, din momentul în care scoatem primul scîncet la venirea noastră pe lume, pînă în clipa din urmă, cînd ne îndreptăm către lumea necunoscută a veşniciei... Acum, badea Daniel, părăsit de cea pe care a iubit-o şi căreia i-a făcut toate poftele, fără să se fi opus vreodată deciziilor ei, s-a trezit dintr-odată singur, ca o pasăre rănită, căzută în iarba de sub copac, privind cu jale la crengile cu frunzele umbroase care-i fuseseră adăpost... În asemenea condiţii, sătul de certuri şi înscenări din partea ei, omul a decis să plece la ţară, unde avea o căsuţă achiziţionată din rodul muncii sale, lăsînd în urma lui un apartament ca o floare... Numai că aici nu mai avea confortul de la oraş...

Singurătatea îl chinuia cel mai tare, se culca şi se trezea îngîndurat şi podidit de lacrimi. Mai ales că nu avea cum să-şi pregătească de-ale gurii și să se îngrijească de igiena personală așa cum ar trebui. Altă cale nu exista de a-şi ameliora situaţia, decît asumîndu-şi restul existenţei aşa cum nu a crezut vreodată că o să i se întîmple. Într-o seară, se culcase mult mai devreme ca de obicei, cu tîmpla zbătîndu-i-se tare și cu dureri în tot corpul... Era singur... Singur... Îl durea sufletul pentru tot ce i se întîmplase în ultimul timp, lui, un om harnic și împlinit pînă mai ieri, cînd nevasta l-a scos afară din casă lui, cu numai cîteva lucruri de îmbrăcat. Era trist... zbuciumat... cu privirea rătăcită... De fiecare dată cînd se simţea rău, punea starea asta pe seama oboselii, a stresului. Acum, se trezi brusc, simţind că se sufocă. Speriat de ce se întîmplă cu el, dar mai ales la gîndul că nu avea cui să-i ceară ajutor; satul era aproape pustiu, iar noaptea pusese stăpînire peste toată uliţa, peste toată suflarea... Cu greu se ridică din pat, mătăhăind ca un om beat prin întunericul din casă; reuşi să iasă la aer, în ograda înmiresmată de flori şi, cu mîinile ridicate spre cer, strigă cît îl ţineau puterile...

- Arde fîntîna, arde fîntîna, bă!...

Strigătele lui erau ca ale unui animal înjunghiat, ori sfîşiat de o altă fiară... Avea impresia că din tîmple și din ochi îi țîșnesc flăcările disperării... Simțea cum pe nări îi ieşeau jerbe de flăcări albastre, galbene, negre, violete... Erau flăcările unei dureri aprinse, iscate din prea multă suferinţă ce se acumulase în sufletul lui în ultima vreme.

Vecinii, auzind strigătele de durere ale omului despre a cărui dramă aflaseră cîte ceva, ieșiseră curioşi din case la strigătele lui, să vadă ce se întîmplă... Dîndu-şi seama că este ceva în neregulă, însă fără să poată interveni din cauza gardurilor înalte, avînd deasupra o plasă de protecţie cu vîrfuri ascuţite, sunaseră la poliţie. În scurt timp, oamenii de prim ajutor îşi făcură apariţia pe uliţă. Intrînd în ogradă, nu mică le-a fost mirarea aflîndu-l pe sărmanul om prăbuşit lîngă fîntînă; capul îi atîrna într-o parte, și din gură i se scurgeau cheaguri de sînge... Printe sughiţuri şi lacrimi, de-abia mai putu striga: „Arde fîntîna, bă!... Arde fîntîna!“... În scurt timp, liniştea se aşternu peste chipul lui, devenit senin ca cerul de vară. Parcă îi mulțumea lui Dumnezeu că l-a luat la El în ceruri, scăpîndu-l astfel de calvarul de pe acest pămînt, spre bucuria celei care a vrut să se descotorosească de el cu orice preţ, fără să îi fi spus vreodată care e motivul. Luna, cu razele ei lăptoase, îi închise ochii pentru totdeauna!

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“