Cînd la 1 Decembrie 1918 Adunarea Naţională întrunită la Alba Iulia proclama Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România, destinul patriei intra pe un nou făgaş istoric. Prin jertfele extraordinar de grele pe care le-am făcut pe cîmpurile de bătaie ale întîiului război mondial, încununate de Proclamarea plebiscitară a Unirii şi de izbînda principiului de autodeterminare a naţionalităţilor, România a meritat, cu prisosinţă, realizarea acestei veritabile minuni.
Erau răzbunaţi şi puteau, în sfîrşit, să doarmă liniştiţi în pămîntul patriei toţi acei ctitori care şi-au pus pieptul la hotare şi au plătit aproape toţi cu viaţa curajul suprem de a se numi români în propria lor ţară: întîii voievozi transilvani, pomeniţi şi de Gesta Hungarorum (conform căreia hoardele lui Tuhutum „l-au ucis pe Gelu lîngă rîul Căpuşi“), apoi Glad şi oştirea sa care (după cum zice aceeaşi cronică), fiind copleşită numeric, „s-a topit precum ceara de flăcările focului şi a fost distrusă de ascuţişul săbiilor“, mai apoi Menumorut stăpînind peste Crişuri, iar mai tîrziu martirii de la Bobîlna, întemeietorul unirii de la 1600, Mihai Viteazul, precum şi o pleiadă strălucită cuprinzîndu-i pe Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu împreună cu tinerii săi tribuni şi ţăranii jertfelnici, nu mai puţin tinerii Bălcescu, Kogălniceanu şi Cuza, apoi, spre sfîrşitul veacului trecut, Memorandiştii şi toţi ceilalţi mari împătimiţi ai letopiseţelor româneşti. Un amănunt, cunoscut îndeobşte mai puţin de către marele public, este acela că, în eventualitatea înfrîngerii noastre în război, pierdeam totul, pentru că la 26 martie 1917 reprezentanţi ai Puterilor Centrale semnaseră Documentul de la Viena, prin care se preconiza ca la sfîrşitul ostilităţilor Austro-Ungariei să-i revină întregul teritoriu al României! Noi, în caz de victorie, n-am fi dobîndit nimic străin, ci numai ceea ce ne aparţinea de drept: provinciile rupte samavolnic din trupul patriei. Vedeţi discrepanţa strigătoare la cer a ţelurilor luptei? De altfel, un plan oarecum similar, de o mai mare întindere şi absurditate, era nutrit de guvernul de la Budapesta nu cu mult timp înaintea războiului româno-ruso-turc de la 1877–1878. În volumul „Războiul pentru independenţa României“ (tipărit la „Cultura Naţională“ în 1927), Nicolae Iorga scria: „De la începutul tulburărilor s-a vorbit de necesitatea anexării la Monarhie a provinciilor rebele, şi agentul României la Roma, C. Esarcu, semnala planul unguresc de a crea regatul maghiaro-balcanic, «marele Imperiu oriental şi dunărean» desfăcut cu totul de Viena pentru a-şi afla centrul în Budapesta“.
Proiecte oarecum asemănătoare, deşi de pe alte poziţii, au nutrit şi alţii de-a lungul istoriei. Despre acestea, general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu nota în lucrarea „Transilvania, străvechi pămînt românesc“ (Editura Militară, 1984): „Şi unii principi ai Transilvaniei, cum au fost Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczi al II-lea vor încerca în Secolul al XII-lea să reconstituie fie o «Dacie calvină», fie o «Dacie ungară» după expresia lui Nicolae Iorga. Dar aceste tentative nu puteau avea şanse de realizare decît dacă promotorul ei era un român, pentru că românii formau realitatea etnică absolută a spaţiului carpato-danubiano-pontic. Doar un fiu al pămîntului, un autohton, un român putea să înfăptuiască noua Dacie, aducînd sub sceptrul autorităţii sale Ţara Românească, Moldova şi Transilvania“. Am luat-o pe firul istoriei, invers, către izvoare, pentru a vedea mai limpede perspectiva tuturor acestor planuri şi frămîntări care porneau toate de la o realitate veşnic incandescentă: Ardealul. În jurul lui s-au urzit vise curate sau samavolnicii, el a fost piatra preţioasă cea mai rîvnită de către coroanele împrejmuitoare, dar dreptate trebuia odată şi odată să se facă!
Şi a venit acea zi înstelată în calendare, a venit acel elan de nedescris al sutelor de mii de ţărani şi tîrgoveţi, printre care şi mulţi socialişti – îmbrăcaţi în straiele lor de sărbătoare şi încinşi cu brîie tricolore – care au repus pe fruntea mult brăzdată a României laurii mîndriilor străbune! De la Alba Iulia, numită după vremuri Apullum, Bălgrad sau Alba Carolina, vulturii virtuţilor dacoromâne au zburat din clopotniţă în clopotniţă, pînă la Putna şi Dealu, trăgînd după ei suflul cel tare izvorînd din brazii purificatori ai înălţimilor, zvonul de renaştere şi desprimăvărare românească. Ningea liniştit în tot Ardealul, dar sub pojghiţa rece a acelui început de iarnă fierbea fluviul fără de moarte al trezirii la viaţă! Ţie, zi fără prihană, îţi vom închina de-a pururi snopii de grîne şi maci ai recunoştinţei noastre! Pentru că la Alba Iulia s-a scris atunci o lecţie vie de istorie, o pagină din epopeea care nu se va sfîrşi niciodată. Era Alba Iulia întemeiată de împăratul-filosof Marc Aureliu, era Alba Iulia intrării biruitoare a lui Mihai, era Alba Iulia întemniţării lui Horea şi, mai apoi, a lui Avram lancu! Şi astfel se face că pe sub Arcul de Triumf boltit între 1 Decembrie 1918 şi viitorime defilează flamurile poporului nostru biruitor, care în întreaga sa existenţă n-a dorit decît să-şi lucreze în pace palma de moşie, între hotarele sale fireşti, întemeindu-şi prin luptă dreptul la viaţă.
Iubitor de neam şi ţară (I)
Fiecare popor în parte a fost întîiul savant al omenirii, întîiul artist de geniu, întîiul magistrat, întîiul rege-ostaş. Experienţa fiecăruia e unică şi ceea ce istoricii numesc – în lipsă de alţi termeni – paralelism al civilizaţiilor este în fond o simultaneitate a geniului uman în toată desfăşurarea splendorii sale. Poporul ştie din ceasuri imemoriale mersul aştrilor pe cer, el cercetează lucrarea plantelor asupra sănătăţii, tot el taie viscerele pămîntului după comori iar datinile primordiale ale vieţii şi morţii le preschimbă, prin repetiţie şi şlefuire, în tratate de etică universală. Din cînd în cînd, din trupul lui „frumos ca un copaciu“, cum ar fi zis cronicarul, se sumeţesc în văzduh mugurii înnoitori, care îl împing mai departe, îi desfac arbores­cența şi îi dau temeiurile nemuririi. Asemenea oameni sînt necesari şi fără de ei ar fi imposibil de închipuit progresul umanităţii. Fie că sînt oameni politici sau conducători de armii, artişti sau inventatori de geniu, oamenii aceştia sînt exponenţiali şi reprezintă certificatul de maturitate şi bărbăţie al popoarelor din care s-au născut. Aici nu se poate trişa şi de multe ori unii, care păreau glorii în timpul vieţii, au pierit nu pe limba lor, cum se spune, ci pe limba popoarelor, care refuză minciuna şi care i-au nivelat cu judecata nemiloasă a timpului.
La noi, la români, există o dreaptă măsură a duratei şi a judecăţii care conferă tuturor evenimentelor şi personalităţilor de excepţie veşmîntul curat al eternităţii. În Albacul lui Horea, de pildă, mai trăiesc şi acum strănepoţi ai Crăişorului care îi poartă numele adevărat de Nicula, iar un copil întrebat deunăzi cine a fost marele comandant a putut răspunde în chip natural: „un neam de la noi din sat“. Pentru mulţi ţărani din jurul Ipoteştilor, şi de mai departe, Eminescu nu a murit, aşa după cum nu poate muri o doină, el este ca un spirit al locurilor ele care mai amintesc case şi arbori, drumeaguri de ţară şi primitive pavaje ce i-au ascultat paşii, bătrîni ai căror părinţi l-au cunoscut fie la Iaşi, fie la Agapia sau în grădina Vîrnav a Botoşanilor. Am fost mîhnit în urmă cu puţin timp cînd o elevă, pe care am întrebat-o ce poezii a scris Eminescu, mi-a răspuns, cu candoare, Mioriţa. Dar mîhnirea mi-a trecut repede, pentru că dincolo de naivitatea ei se ascundea de fapt un subconştient colectiv care atribuie poetului naţional tocmai balada naţională, ceea ce e foarte frumos spus. Cu aceeaşi dragoste ne putem gîndi la fiecare mare tribun al naţiei care are un destin orfic, nu în sensul melodic, fireşte, ci ca semn al reîntoarcerii din infern printre mulţimile extaziate de o infinită iubire. Poporul a încredinţat fiecăruia dintre ei cheile cămărilor de taină.
Cine ştie, poate că într-o semiotică ascunsă privirii, poeţii viitorului vor descifra că Ardealul, bunăoară, este castelul de apă al ţării, pentru că de aici izvorăsc toate rîurile, dar a fost şi casa lacrimilor noastre mai fierbinţi, care sînt tot ape curgătoare. În raport cu alţii, mai adăpostiţi de furtuni, zbuciumul ne-a fost greu şi patimile multe, dar acestea sînt în definitiv pragurile bărbăţiei, nu de asta ne-am plîns noi şi există o dialectică a eroismului cu legi de fier, fără de care nu se poate zidi nimic durabil. Ceea ce mi se pare cu mult mai dureros este caracterul înfiorător de greu al fiecărui triumf românesc. Tragedia sisifică are o filiaţie carpatină probată de zădărnicirea repetată a fiecărui plan, a fiecărui drept legitim. N-am să cobor pînă departe în istorie, ci numai la o aruncătură de veacuri în spatele nostru – şi anume la pătrunderea şi acceptarea numelui de România.
De la Unirea din 1859, desăvîrşită în 1862, a fost nevoie de o luptă acerbă, timp de aproape două decenii, pentru impunerea „României“ ca nume de stat în conştiinţa Europei. Primul protest oficial 1-a comis ambasadorul lui Franz Josef la Paris, anume Richard de Metternich, care în luna martie a anului 1861 încerca să-l convingă pe Napoleon al III-lea că acest nume trebuie combătut şi interzis cu hotărîre. După numai un an, ministrul austriac al Afacerilor Externe, contele de Rechberg-Rotherilowen, acuza folosirea de către Alexandru Ioan Cuza şi Adunările legiuitoare de la Bucureşti şi Iaşi a cuvîntului România, scriindu-i ambasadorului Austriei pe lîngă Înalta Poartă: „Din punctul de vedere al guvernului imperial, inovaţiunea în chestiune capătă o însemnătate mare din cauza tendinţelor de a se face să participe şi populaţiunile româneşti din Austria la mişcarea care are loc pe malurile Dunării de Jos“. O corespondenţă diplomatică stufoasă, bogată în intrigi şi ameninţări, a circulat între unele puteri garante pentru a stopa cursul vertiginos al afirmării acestui nume. Nume care era mai mult decît un simplu cuvînt, era de fapt o idee, iar ideea cuprindea un ideal. Pentru a vă da seama cu cîtă îndîrjire se opuneau unele puteri europene şi asiatice, în special Austria şi Turcia, este nevoie doar să amintesc că şi după abdicarea şi moartea lui Cuza, pînă în preajma Războiului de Independenţă, bărbaţii politici ai ţării solicitau intrarea numelui România (care era de mult o realitate istorică!) în terminologia europeană şi, implicit, recunoaşterea sa oficială. La 11 mai 1876, ministrul nostru de Externe, care nu era altul decît Mihail Kogălniceanu, cerea acceptarea de către turci a acestui nume, pentru ca la 7 iulie, neprimind răspuns, să adreseze Porţii un memoriu acuzator, de mare răsunet în epocă, în care impunea „recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui său istoric“.
În întreaga perioadă cuprinsă între 1859 şi 1877, s-a dus o luptă înverşunată pe căi diplomatice pentru recunoaşterea celui mai firesc şi mai simplu drept al unui popor: acela de a-i spune ţării pe nume! Ce avea atît de cumplit acest nume, prin ce anume zdruncina scrierea lui călimările din cancelariile lumii? Semantic vorbind, el cuprindea o întreagă latinitate, întrucît era (şi este) singurul nume de ţară ce evoca Roma antică, iar din punct de vedere politic nu era altceva decît simbolul sacru pe care l-au strigat în iureşul atacului sau l-au murmurat în brazdele morţii eroii de la Plevna şi Vidin, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Un asemenea nume era de temut pentru că încorpora forţa irepresibilă a generaţii de români umiliţi. Astăzi ni se pare firesc şi parcă de cînd lumea să rostim sau să scriem România – dar gîndiţi-vă cîtă ostilitate a întîmpinat acest dulce cuvînt, cîte nopţi albe a făcut potrivnicilor noştri. Dacă în jurul unui simplu cuvînt s-a purtat o corespondenţă diplomatică impresionantă prin volumul ei, vă daţi seama ce greu s-a clădit ţara însăşi, cu cîtă jertfă am făurit independenţa şi unitatea sa.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR