Arcul de Triumf al Unităţii
  • 28-11-2018
  • 0 Comentarii
  • 169
  • 0

Cînd la 1 Decembrie 1918 Adunarea Naţională întrunită la Alba Iulia proclama Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România, destinul patriei intra pe un nou făgaş istoric. Prin jertfele extraordinar de grele pe care le-am făcut pe cîmpurile de bătaie ale întîiului război mondial, încununate de Proclamarea plebiscitară a Unirii şi de izbînda principiului de autodeterminare a naţionalităţilor, România a meritat, cu prisosinţă, realizarea acestei veritabile minuni.

Erau răzbunaţi şi puteau, în sfîrşit, să doarmă liniştiţi în pămîntul patriei toţi acei ctitori care şi-au pus pieptul la hotare şi au plătit aproape toţi cu viaţa curajul suprem de a se numi români în propria lor ţară: întîii voievozi transilvani, pomeniţi şi de Gesta Hungarorum (conform căreia hoardele lui Tuhutum „l-au ucis pe Gelu lîngă rîul Căpuşi“), apoi Glad şi oştirea sa care (după cum zice aceeaşi cronică), fiind copleşită numeric, „s-a topit precum ceara de flăcările focului şi a fost distrusă de ascuţişul săbiilor mai apoi Menumorut stăpînind peste Crişuri, iar mai tîrziu martirii de la Bobîlna, întemeietorul unirii de la 1600, Mihai Viteazul, precum şi o pleiadă strălucită cuprinzîndu-i pe Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu împreună cu tinerii săi tribuni şi ţăranii jertfelnici, nu mai puţin tinerii Bălcescu, Kogălniceanu şi Cuza, apoi, spre sfîrşitul veacului trecut, Memorandiştii şi toţi ceilalţi mari împătimiţi ai letopiseţelor româneşti. Un amănunt, cunoscut îndeobşte mai puţin de către marele public, este acela că, în eventualitatea înfrîngerii noastre în război, pierdeam totul, pentru că la 26 martie 1917 reprezentanţi ai Puterilor Centrale semnaseră Documentul de la Viena, prin care se preconiza ca la sfîrşitul ostilităţilor Austro-Ungariei să-i revină întregul teritoriu al României!!! Noi, în caz de victorie, n-am fi dobîndit nimic străin, ci numai ceea ce ne aparţinea de drept: provinciile rupte samavolnic din trupul patriei. Vedeţi discrepanţa strigătoare la cer a ţelurilor luptei? De altfel, un plan oarecum similar, de o mai mare întindere şi absurditate, era nutrit de guvernul de la Budapesta nu cu mult timp înaintea războiului româno-ruso-turc de la 1877-1878. în volumul „Războiul pentru independenţa României“ (tipărit la „Cultura Naţională“ în 1927), Nicolae Iorga scria: „De la începutul tulburărilor s-a vorbit de necesitatea anexării la Monarhie a provinciilor rebele, şi agentul României la Roma, C. Esarcu, semnala planul unguresc de a crea regatul maghiaro-balcanic, «marele Imperiu oriental şi dunărean» desfăcut cu totul de Viena pentru a-şi afla centrul în Budapesta. Proiecte oarecum asemănătoare, deşi de pe alte poziţii, au nutrit şi alţii de-a lungul istoriei. (…)

Şi a venit acea zi înstelată în calendare, a venit acel elan de nedescris al sutelor de mii de ţărani şi tîrgoveţi, printre care şi mulţi socialişti – îmbrăcaţi în straiele lor de sărbătoare şi încinşi cu brîie tricolore – care au repus pe fruntea mult brăzdată a României laurii mîndriilor străbune! De la Alba Iulia, numită după vremuri Apullum, Bălgrad sau Alba Carolina, vulturii virtuţilor dacoromâne au zburat din clopotniţă în clopotniţă, pînă la Putna şi Dealu, trăgînd după ei suflul cel tare izvorînd din brazii purificatori ai înălţimilor, zvonul de renaştere şi desprimăvărare românească. Ningea liniştit în tot Ardealul, dar sub pojghiţa rece a acelui început de iarnă fierbea fluviul fără de moarte al trezirii la viaţă! Ţie, zi fără prihană, îţi vom închina de-a pururi snopii de grîne şi maci ai recunoştinţei noastre! Pentru că la Alba Iulia s-a scris atunci o lecţie vie de istorie, o pagină din epopeea care nu se va sfîrşi niciodată. Era Alba Iulia întemeiată de împăratul-filosof Marc Aureliu, era Alba Iulia intrării biruitoare a lui Mihai, era Alba Iulia întemniţării lui Horea şi, mai apoi, a lui Avram Iancu!

Şi astfel se face că pe sub Arcul de Triumf boltit între 1 Decembrie 1918 şi viitorime defilează flamurile poporului nostru biruitor, care în întreaga sa existenţă n-a dorit decît să-şi lucreze în pace palma de moşie, între hotarele sale fireşti, întemeindu-şi prin luptă dreptul la viaţă.

Corneliu Vadim Tudor

(Text reprodus din volumul, „Mîndria de a fi români“)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite