Arc peste timp
  • 28-11-2020
  • 5 Comentarii
  • 3093
  • 93

În această săptămînă, la 28 noiembrie, Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit frumoasa vîrstă de 71 de ani. Acum, la cinci ani de cînd a plecat la Ceruri, putem afirma că poporul pe care el l-a iubit atît de mult a înțeles că tot ceea ce a spus în timpul vieții, cu mult înainte ca primele semne ale disoluției naționale să apară, se întîmplă în fiecare zi, în România de azi. Sîntem mai dezbinați, mai săraci, mai aplecați spre violență decît spre Dumnezeu. Credința se evaporă încet, dar sigur, de pe aceste meleaguri și, alături de bunul-simț, va fi din ce în ce mai greu de găsit pe străzile și în casele românilor. Violența își face culcuș cu ușurință în inimile oamenilor, atent cultivată de cei care păstoresc în realitate acest neam.

A plecat Vadim, s-a dus lîngă prietenii lui – Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu și alții. Poate că acolo îi va fi mai bine decît aici, pe pămînt, un loc sfînt, cum spunea el, plin de oameni buni și corecți, dar care în final l-au dezamăgit amarnic. Și a plecat la timp. Nu cred că Tribunul ar fi reușit să supraviețuiască în aceste vremuri. Ar fi murit oricum, sau ar fi avut grijă alții să ,,îl ajute”, asta dacă nu cumva sînt adevărate zvonurile care circulă, conform cărora, în septembrie 2015, a fost ucis de cei care nu doreau ca anumite adevăruri să fie descoperite.

Vadim nu ar fi putut să trăiască în aceste vremuri, mintea lui ar fi refuzat să accepte nedreptatea făcută poporului român, aidoma lui Avram Iancu și Mihai Eminescu, cu mai mult de un secol înainte. Noi, românii, nu îi avem la inimă pe cei care ne vor binele, dar tare mult ne place să ne plîngem de modul în care sîntem ,,călăriți” de străinii pe care i-am ales să ne conducă.

Multe provocări pandemice, dar și politice ne este dat nouă să trăim în aceste timpuri. Multe șanse am avut să ne alegem un alt drum și prea puțină voință să o facem. Am fost cuceriți pas cu pas de puteri străine, România fiind acum, așa cum Vadim a spus-o încă de acum 15 ani, o colonie ordinară, o bucată de carne de care cel puțin trei coioți trag cu furie. Sîntem condamnați ca națiune, nu mai existăm ca stat!

Asta este România anului 2020, la cinci ani de la plecarea dintre noi a lui Corneliu Vadim Tudor, la zece ani de la plecarea lui Adrian Păunescu, la 27 de ani de la moartea lui Eugen Barbu și la 37 de ani de cînd Nichita Stănescu a ales să Îi scrie poezii lui Dumnezeu. Sîntem o colonie, o turmă de oi păstorită de lupi.

Oare ce ar fi spus acum Vadim, cînd ar fi văzut modul abject în care Justiția îi apără pe politicienii care au vîndut România? Cum ar fi evaluat el Serviciile românești care, pe cît de bine sînt plătite, pe atît sînt de trădătoare? Bugetul de stat se cheltuie pe Servicii și Justiție, în detrimentul Sănătății și Învățămîntului. Oare cum ar fi reacționat Vadim în fața tragediei, încă nerezolvată, de la Colectiv? Oare cum ar fi plîns el acum la căpătîiul țării, văzînd bătrînii plecați mult prea devreme? Cum ar fi rezistat acestor provocări zilnice lansate de un Orban pe cît de prost, pe atît de corupt, de un Iohannis - guvernator lipsit de empatie, de un PSD care defilează umăr la umăr uneori cu trădarea, alteori cu corupția și tot timpul cu prostia?

Nu, Vadim a plecat la timp. Nu ar fi putut să trăiască în aceste vremuri, așa cum mulți nu pot accepta realitatea românească și aleg fie să plece din țară, fie să se închidă în sine, iar propriile familii să devină întreaga lor lume. 

Atît de mult a iubit Vadim România, atît de mult L-a iubit pe Dumnezeu, încît Tatăl ceresc l-a chemat la El. De acolo, de Sus, Tribunul privește cum țara lui, românii pe care i-a iubit, au ajuns să îl regrete. Vadim a trăit intens, a iubit arzător și a plecat la momentul potrivit. Este adevărat, mult prea devreme, mult prea tînăr. Dar, pentru cei care l-au cunoscut, pentru cei care l-au iubit, pentru cei care l-au înțeles, este evident că a plecat dintre noi la timp, într-un moment de neatenție a celor care, în acele zile, erau ocupați cu treburile zilnice.

Moștenirea pe care Tribunul a lăsat-o țării reprezintă o comoară pe care românii o vor valorifica atunci cînd vor avea curajul să accepte că în timpul vieții lui l-au judecat greșit doar prin prisma informațiilor propagate de diverși trădători în mass-media, fără să încerce să afle cine era, cu adevărat, acel om minunat, zîmbitor și impozant, care, prin tonul lui ferm își dorea să trezească națiunea română din somnul în care s-a cufundat imediat după Crăciunul din 1989. Foarte puțini au fost aceia care l-au judecat prin prisma valorii lui ca om. Chiar și acum observ tineri care cred că Vadim a fost doar un poet sau un politician mai aparte, fără măcar să înțeleagă cine a fost, cu adevărat, Tribunul. Pentru că nu au timpul și nici capacitatea intelectuală să parcurgă opera lui Vadim – discursurile, pamfletele de-a dreptul explozive – și nici nu au cum să o înțeleagă, fiind mult prea ocupați să se admire în oglindă în timp ce își aranjează bărbile cu gel.

Pe lîngă imensa lui operă, Tribunul ne-a lăsat drept moștenire spirituală ideile sale, ce stau la baza curentului vadimist, la care românii inteligenți aderă. Doar aceștia pot înțelege valoarea pe care acest curent civic și politic o poate avea pentru România. Pentru români. Doar cei cu adevărat iubitori de neam, de valori perene, pot avea curajul de a se declara vadimiști. A fi vadimist este mai mult decît a te autodeclara patriot. A fi vadimist este o pornire izvorîtă din suflet. Vadimismul, această moștenire lăsată de Vadim si cultivată de cei care cred în valorile autentice românești, în îmbinarea dintre un naționalism luminat și un liberalism autentic, are capacitatea nu doar să stopeze căderea în hău a României, ci poate readuce această țară la nivelul unui stat independent care, în următoarea sută de ani, ar putea dicta geopolitica din regiune, așa cum o fac acum Polonia și Turcia.

Vadim Tudor nu a murit. El trăiește în sufletul fiecărui român care înțelege valoarea vorbelor celui pe care poporul l-a numit Tribunul, trăiește în inimile fiecărui român care își dorește o țară demnă. Vadim Tudor nu a fost doar un om politic, nu a fost doar un poet, nu a fost doar un pamfletar. Vadim Tudor a fost, de fapt, însăși România, și va rămîne pe veci o lacrimă de aur pe obrazul țării pe care a iubit-o mai mult decît propria viață. Iar cei care ne vor urma nu doar că îi vor rosti numele cu respect, dar îl vor pune la loc de frunte în Cartea de Istorie a Neamului românesc. Vadimismul va fi temelia pe care se va reconstrui România, care va aduce acestei țări măreția spre care a tins mereu.


D.A.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite