
- 28-11-2020
- 5 Comentarii
- 3093
- 93
În această săptămînă, la 28 noiembrie,
Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit frumoasa vîrstă de 71 de ani. Acum, la
cinci ani de cînd a plecat la Ceruri, putem afirma că poporul pe care el l-a
iubit atît de mult a înțeles că tot ceea ce a spus în timpul vieții, cu mult
înainte ca primele semne ale disoluției naționale să apară, se întîmplă în
fiecare zi, în România de azi. Sîntem mai dezbinați, mai săraci, mai aplecați
spre violență decît spre Dumnezeu. Credința se evaporă încet, dar sigur, de pe
aceste meleaguri și, alături de bunul-simț, va fi din ce în ce mai greu de
găsit pe străzile și în casele românilor. Violența își face culcuș cu ușurință
în inimile oamenilor, atent cultivată de cei care păstoresc în realitate acest
neam.
A plecat Vadim, s-a
dus lîngă prietenii lui – Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu și
alții. Poate că acolo îi va fi mai bine decît aici, pe pămînt, un loc sfînt,
cum spunea el, plin de oameni buni și corecți, dar care în final l-au dezamăgit
amarnic. Și a plecat la timp. Nu cred că Tribunul ar fi reușit să
supraviețuiască în aceste vremuri. Ar fi murit oricum, sau ar fi avut grijă
alții să ,,îl ajute”, asta dacă nu cumva sînt adevărate zvonurile care circulă,
conform cărora, în septembrie 2015, a fost ucis de cei care nu doreau ca
anumite adevăruri să fie descoperite.
Vadim nu ar fi putut să trăiască în aceste
vremuri, mintea lui ar fi refuzat să accepte nedreptatea făcută poporului
român, aidoma lui Avram Iancu și Mihai Eminescu, cu mai mult de un secol
înainte. Noi, românii, nu îi avem la inimă pe cei care ne vor binele, dar tare
mult ne place să ne plîngem de modul în care sîntem ,,călăriți” de străinii pe
care i-am ales să ne conducă.
Multe provocări pandemice, dar și politice
ne este dat nouă să trăim în aceste timpuri. Multe șanse am avut să ne alegem
un alt drum și prea puțină voință să o facem. Am fost cuceriți pas cu pas de
puteri străine, România fiind acum, așa cum Vadim a spus-o încă de acum 15 ani,
o colonie ordinară, o bucată de carne de care cel puțin trei coioți trag cu
furie. Sîntem condamnați ca națiune, nu mai existăm ca stat!
Asta este România anului 2020, la cinci ani
de la plecarea dintre noi a lui Corneliu Vadim Tudor, la zece ani de la
plecarea lui Adrian Păunescu, la 27 de ani de la moartea lui Eugen Barbu și la
37 de ani de cînd Nichita Stănescu a ales să Îi scrie poezii lui Dumnezeu. Sîntem
o colonie, o turmă de oi păstorită de lupi.
Oare ce ar fi spus acum
Vadim, cînd ar fi văzut modul abject în care Justiția îi apără pe politicienii
care au vîndut România? Cum ar fi evaluat el Serviciile românești care, pe cît
de bine sînt plătite, pe atît sînt de trădătoare? Bugetul de stat se cheltuie
pe Servicii și Justiție, în detrimentul Sănătății și Învățămîntului. Oare cum
ar fi reacționat Vadim în fața tragediei, încă nerezolvată, de la Colectiv?
Oare cum ar fi plîns el acum la căpătîiul țării, văzînd bătrînii plecați mult
prea devreme? Cum ar fi rezistat acestor provocări zilnice lansate de un Orban
pe cît de prost, pe atît de corupt, de un Iohannis - guvernator lipsit de
empatie, de un PSD care defilează umăr la umăr uneori cu trădarea, alteori cu
corupția și tot timpul cu prostia?
Nu, Vadim a plecat la timp. Nu ar fi putut
să trăiască în aceste vremuri, așa cum mulți nu pot accepta realitatea
românească și aleg fie să plece din țară, fie să se închidă în sine, iar
propriile familii să devină întreaga lor lume.
Atît de mult a iubit Vadim România, atît de
mult L-a iubit pe Dumnezeu, încît Tatăl ceresc l-a chemat la El. De acolo, de
Sus, Tribunul privește cum țara lui, românii pe care i-a iubit, au ajuns să îl
regrete. Vadim a trăit intens, a iubit arzător și a plecat la momentul
potrivit. Este adevărat, mult prea devreme, mult prea tînăr. Dar, pentru cei
care l-au cunoscut, pentru cei care l-au iubit, pentru cei care l-au înțeles,
este evident că a plecat dintre noi la timp, într-un moment de neatenție a
celor care, în acele zile, erau ocupați cu treburile zilnice.
Moștenirea pe care Tribunul a lăsat-o țării
reprezintă o comoară pe care românii o vor valorifica atunci cînd vor avea
curajul să accepte că în timpul vieții lui l-au judecat greșit doar prin prisma
informațiilor propagate de diverși trădători în mass-media, fără să încerce să
afle cine era, cu adevărat, acel om minunat, zîmbitor și impozant, care, prin
tonul lui ferm își dorea să trezească națiunea română din somnul în care s-a
cufundat imediat după Crăciunul din 1989. Foarte puțini au fost aceia care l-au
judecat prin prisma valorii lui ca om. Chiar și acum observ tineri care cred că
Vadim a fost doar un poet sau un politician mai aparte, fără măcar să înțeleagă
cine a fost, cu adevărat, Tribunul. Pentru că nu au timpul și nici capacitatea
intelectuală să parcurgă opera lui Vadim – discursurile, pamfletele de-a
dreptul explozive – și nici nu au cum să o înțeleagă, fiind mult prea ocupați
să se admire în oglindă în timp ce își aranjează bărbile cu gel.
Pe lîngă imensa lui operă, Tribunul ne-a
lăsat drept moștenire spirituală ideile sale, ce stau la baza curentului
vadimist, la care românii inteligenți aderă. Doar aceștia pot înțelege valoarea
pe care acest curent civic și politic o poate avea pentru România. Pentru
români. Doar cei cu adevărat iubitori de neam, de valori perene, pot avea
curajul de a se declara vadimiști. A fi vadimist este mai mult decît a te
autodeclara patriot. A fi vadimist este o pornire izvorîtă din suflet.
Vadimismul, această moștenire lăsată de Vadim si cultivată de cei care cred în
valorile autentice românești, în îmbinarea dintre un naționalism luminat și un
liberalism autentic, are capacitatea nu doar să stopeze căderea în hău a
României, ci poate readuce această țară la nivelul unui stat independent care,
în următoarea sută de ani, ar putea dicta geopolitica din regiune, așa cum o
fac acum Polonia și Turcia.
Vadim Tudor nu a murit. El trăiește în
sufletul fiecărui român care înțelege valoarea vorbelor celui pe care poporul
l-a numit Tribunul, trăiește în inimile fiecărui român care își dorește o țară
demnă. Vadim Tudor nu a fost doar un om politic, nu a fost doar un poet, nu a
fost doar un pamfletar. Vadim Tudor a fost, de fapt, însăși România, și va
rămîne pe veci o lacrimă de aur pe obrazul țării pe care a iubit-o mai mult decît
propria viață. Iar cei care ne vor urma nu doar că îi vor rosti numele cu
respect, dar îl vor pune la loc de frunte în Cartea de Istorie a Neamului
românesc. Vadimismul va fi temelia pe care se va reconstrui România, care va
aduce acestei țări măreția spre care a tins mereu.
D.A.
-3.5 C