Apărându-l pe Eminescu.
  • 10-01-2022
  • 0 Comentarii
  • 83
  • 2

Uneori, îndeletnicirea de publicist te pune în situația să produci și texte pentru care, cînd le vezi tipărite, îți vine să te iei la palme. Sau să te apuci de altceva, dîndu-i dreptate șefului care bombăne că, de fapt, n-ai nici cea mai firavă chemare pentru gazetărie. Dar, fiindcă ești tînăr și, mai ales, tac-tu e cine e, îți mai dă o șansă. Exact ca într-o piesă de altădată a stalinistului Alexandru Mirodan, cu Gigi Dinică în distribuție, un ziarist mediocru, care doar la pagina agrară mai era primit, și atunci, cu mare greutate. Dar, în actul al doilea, apare Radu Beligan de la centru, care se stropșește la el: ,,Să vezi ce-o să te dea partidul cu capul de toți pereții, că nu mai tolerează articole care «merg și așa!»”.
Dar alteori, ai și satisfacții cînd vezi că subiectul tău i-a interesat și pe alții, făcîndu-te să-ți umfli pieptul de mîndrie și să respiri sacadat. Ca în clasa a X-a, cînd profesoara de Matematică avea inspecție de grad și numai tu ai stat cu mîna pe sus, făcîndu-l pe inspector să te laude numai pe tine... În numărul din ianuarie 2021, revista noastră mi-a publicat articolul ,,Detractorii lui Eminescu atacă în haită”, în care comentam o temă amplă, apărută în Revista ,,Dilema” din 1998. Nu avusesem la îndemînă publicația aceea, dar un prieten mi-a împrumutat o copie xerografiată de 266 de pagini, cuprinzînd balamucul provocat de 11 rebeli – critici literari mai răscopți sau mai tineri – care ,,se săturaseră de Eminescu” și îl doreau ,,reevaluat” și ,,demitizat” pînă la scoaterea lui din manualele școlare și chiar izgonit de la ,,Bellu”. Și ca să fie mai convingători, au trîntit pe prima pagină titlul ,,Eminescu”, scris cu litere de-o palmă, avînd dedesubt, ca ilustrație complementară, bancnota de 1.000 de lei din acea vreme, cu chipul poetului. Asocierea dintre tema supusă dezbaterii și amărîta bancnotă, devalorizată prin inflația zilnică, se dorea o ,,mișcare” subtilă, dar a scandalizat întreaga mișcare literară de la noi prin grobianismul surprinzător la niște intelectuali cu pretenții și, prin urmare, inacceptabil: cum domnule, Eminescu a ajuns cît o ceapă degerată? Dar, în virtutea Dreptului la Replică, ,,Dilema” a tipărit și opinia altor literați – scriitori, critici și profesori universitari – care, în mod firesc, au sărit în apărarea lui Eminescu. Au urmat și alte proteste apărute în ,,Adevărul”, ,,Curentul”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,România Mare”. Din 1990 încoace, s-a perpetuat o practică condamnabilă ca, în fiecare an, de 15 ianuarie și 15 iunie, la radio, TV și în diferite publicații, numele lui Eminescu să fie terfelit în fel și chip, și nimeni, nici o autoritate și nici o instituție de cultură, să pună capăt samavolniciei. Tartorul acestei ,,politici” este criticul Nicolae Manolescu, care s-ar fi justificat cum că, dacă în alte literaturi, în funcție de modernizarea societății, s-au reevaluat și dat jos de pe soclu un Baudelaire, Dante, Shakespeare sau Goethe, noi de ce n-am proceda în consecință și cu Eminache al nostru.
Așa s-au desfășurat evenimentele în 1998 și în ianuarie 2021. Dar, recent, răsfoind un număr din 2011 al Revistei ,,Jurnalul literar”, fondat de G. Călinescu la Iași în 1939, am descoperit, chiar pe prima pagină, începutul unui articol mai amplu: ,,Eminescu ieri și azi”, semnat de criticul gorjan Gheorghe Grigurcu, articol care, surpriză, se referea tot la inepția din ,,Dilema”, la care m-am referit mai sus. ,,Eminescu a devenit, în ultimul timp, își începe Gh. Grigurcu demersul, un obiect de dispută. Se zice că unii vor să-l demoleze, iar alții să-l renoveze, astfel încît opera Luceafărului apare ca o clădire înconjurată de schele, deși cu statut incert...”. Ce mai încoace și încolo, împinși de alții sau poate dintr-o pornire interioară, detractorii lui Eminescu se arată iritați de mitul creat în jurul său, propunînd chiar degradarea Poetului nostru Național de la rangul de ,,Omul deplin al culturii noastre”, cum l-a denumit C. Noica, la acela de ,,Onorabil poet de Secol XIX, născut, în mod nenorocos, într-o perioadă cînd limba noastră literară nu se așezase încă” (R. Rădulescu). În opinia lui Gh. Grigurcu, ,,acțiunea ireverențioasă a «Dilemei» a părut mai degrabă o intrare zgomotoasă și excentrică a unei noi promoții de literați care-și umflau pieptul ostentativ spre văzduhul libertăților deșănțate” de după acel decembrie însîngerat și atît de mincinos după aceea. Față de tinerii din generațiile mai vechi, care l-au prețuit pe Eminescu pînă la adulare, gruparea aceasta de autiști recrutați de Manolescu și instruiți să-și dea viața pe frontul ,,demitizării” unui monument de bronz, pare o ceartă între niște dezaxați. ,,Citite și recitite cu atenție, opiniile lor, total rupte de contextul general, își continuă Gh. Grigurcu demonstrația, nici n-ar trebui luate în seamă, căci nu sînt altceva decît niște opinii în nume personal, niște subiecte, chiar dacă tîmpite, și fără nici un ecou”. ,,Poezia lui Eminescu nu mă incită”, afirma necunoscutul Cezar Paul Bădescu. ,,De fapt, ea nici nu există după pentru mine, decît, cel mult, ca obligativitate școlară...”. Ei, și, cui îi pasă?... Mîine, soarele va răsări tot din același loc și nimeni nu se va împiedica de inapetența ta pentru Eminescu. Lui T.O Bobe i s-a pus pata pe statuia poetului din fața Ateneului Român, turnată în bronz de Gh. Anghel. Și, în consecință, este bîntuit de puseuri schizofrenice. ,,Închipuiți-vă, ricanează el, cum le-ar sta lui Maiorescu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Dosoftei în pielea goală?“. Într-adevăr, acest T.O. Bobe era un june nu atît teribilist, cît mai degrabă lipsit de bun-simț, și n-ar fi trebuit luat în seamă. Ceea ce s-a și întîmplat, căci poetul a rămas, pe mai departe, în fața Ateneului. Încai Elena Vlădăreanu se arăta o țîfnoasă ce nu s-a pomenit: ,,Pur și simplu, nu pot dialoga cu această poezie...”. Ce să spun... A etala asemenea gesturi de frondă, de fapt izmenelile unui copilaș răzgîiat, este nu doar o pierdere de timp, ci inabilitate și lipsă de bună-creștere, care au plasat-o pe domnișoara lîngă domnu’ Goe.
Parcă pentru a sublinia greșeala unora de a da prea mare importanță unor grupări de veleitari, care umblă să-și facă publicitate pe spinarea altora, criticul Gh. Grigurcu ne amintește că ,,antieminescianismul” unor confrați nu este o manifestare tipic românească. În toate literaturile lumii se constată atacuri, retrageri și iar reveniri asupa unor titani și, din fericire, n-a fost dărîmată nici o statuie, și nici vreo carte de-a lor n-a fost scoasă din programa școlară. De aceea, nici de data aceasta nu e cazul să ne pierdem cu firea. Să ne amintim de contestatarii lui Eminescu din veac, unii chiar contemporani cu el: Alexandru Grama, ,,destul de informat și nu lipsit de calități intelectuale” - după cum ne asigură N. Manolescu -, Aron Densușianu, Anghel Demetriescu sau chiar Al. Macedonski. Toți aceștia, dar și alții l-au contestat pe Eminescu fiindcă nu i-au înțeles substanța lirică de proveniență modernistă, precum și ideile filozofice sublimate într-un limbaj poetic de sorginte populară și, în consecință, impenetrabil pentru niște minți opace. Macedonski ar fi trebuit să-l înțeleagă pe Eminescu, fiindcă și el era un melaj romantico-modernist, dar la el a acționat, ca o frînă, orgoliul că e un poet unic, ceea ce era adevărat, dar și gelozia că ar putea fi altul mai mare ca el. De alt gen a fost grosolana mistificare a lui Eminescu, săvîrșită de proletcultiști în anii ’50, cînd au amputat poezia ,,Împărat și proletar”, o capodoperă de inspirație iluministă, în schimb, scoțînd în evidență postuma de scăzută relevanță, ,,Viața”. O altă rezervă la apoteoza lui Eminescu a formulat-o și criticul Șerban Cioculescu, argumentînd că poetul ,,n-a adus nici o categorie nouă de sensibilitate la romantismul european”. Această aserțiune n-a putut fi identificată și la Călinescu, Vianu, Eliade și alți exegeți eminescieni.
Ajungînd în acest punct, Gh. Grigurcu pretindea că a atins o chestiune delicată a universalității lui Eminescu: este poetul un creator ,,nepereche”, un ,,pisc magic”, exclusiv pentru literatura română, sau este apt de a primi aceleași calificative și în perspectivă europeană? Cu mîhnire, a fost nevoie să-i dea dreptate lui Șerban Cioculescu, care a observat că, în raport cu Baudelaire, Lautréamont, Rimbaud sau Mallarmé, Eminescu s-a pierdut într-o mirifică rezervație autohtonă, fără vreun contact cu spiritul epocii reprezentat de aceia. Situația a dus la concluzia că Eminescu, enorm pentru noi, românii, n-ar putea fi elogiat, în egală măsură, și de străini. Agravantă este și împrejurarea că, după cum spunea Călinescu, Limba Română nefiind o limbă de prestigiu internațional, și cu particularități fonetice și lexicale specifice, puțini, pînă acum, au fost în stare să redea un Eminescu autentic în vreo limbă de circulație. Caz valabil și pentru alți maeștri ai limbii noastre literare, cum ar fi Creangă sau Sadoveanu, foarte români, dar puțin europeni. În opinia lui Grigurcu, această situație l-ar putea plasa pe Eminescu cel mult în categoria romanticilor blazați. Ca atare, criticul ar fi fost înclinat să dea dreptate, măcar parțial, contestatarilor din epoca noastră ai lui Eminescu, care, în felul lor, teribilisto-snobist, văd în poet un artist ,,prăfuit și învechit”, dar și departe de modernismul european din Secolul al XIX-lea. Egolatrul, versatilul și malițiosul Macedonski ar fi deschis perspectiva modernității în literatura noastră. El și urmașii săi: Arghezi, Bacovia, Blaga, și Ion Barbu, nicidecum Eminescu. Acestuia i s-ar recunoaște unele merite, însă doar ca deschizător de drumuri în domeniul limbii literare, care, pînă la el, se baza mai mult pe improvizații și dulceața melosului sentimental. Această defazare a lui Eminescu față de coordonatele poeziei europene de odinioară s-ar fi agravat în zilele noastre, motiv suficient pentru N. Manolescu și ciracii săi să-l conteste nemilos. Pretinși intelectuali precum politologul Pata­pievici, la concurență cu filozoful Liiceanu, profesorul Cărtărescu și eseistul Pleșu, care formau elita ,,Intelighenției românești”. În fapt, niște fripturiști amatori de funcții și stipendii grase din palma ,,omului de cultură” Băsescu, și aveau tupeul ca părerile lor să devină literă de lege. ,,Ca poet național, postula Patapievici cu emfază, Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim azi din zodia naționalului”. Curat postmodernism, transnaționalism și globalizare avant la lettre. Și mai adăuga: ,,Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizabilă de intelectualii progresiști...”.
Așadar, în concepția unora, supus unei analize neîngrădite și proteice, Eminescu nu mai poate fi numit Poet Național, ci mai degrabă vetust și ,,cadavru în debara”, pus pe masa de ,,disecție” și împroșcat cu expresii necuviincioase și găunoase. În același timp, însă, Gh. Grigurcu admite și că poetul, chiar și într-o mică măsură, a fost atins de patina vremii și, prin urmare, e nevoie de o reconsiderare a operei sale. Ceea ce ar da dreptate unor alți critici care au afirmat că, după ivirea lui Nichita pe cerul poeziei românești, Luceafărul ar trebui văzut și interpretat altfel.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite