Anul 1940 – anul României insîngerate
  • 27-11-2020
  • 0 Comentarii
  • 487
  • 3

ARGUMENT

După o pauză generată de preocupări extrajurnalistice, iată-mă reîntors în paginile de mijloc ale hebdomadarului ,,România Mare”, dornic să reînnod legătura de suflet cu cititorii revistei noastre. În acest interval de aproape două luni, evenimentele care s-au succedat în România au pus la grea încercare poporul, pandemia ucigătoare și neputința (soră cu indiferența) guvernanților ducînd la drame cu urmări ireversibile și cu crevase adînci în istoria recentă a Țării.

Pentru  că aceste teme au fost tratate pe larg în numerele revistei apărute pînă în prezent, nu intenționez să dezvolt acest subiect, scopul ,,Argumentului” meu are menirea de a prezenta noul proiect pe care îl propun în paginile ,,României Mari”. Sub egida sintagmei ,,ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI – ROMÂNIA REALĂ”, intenționez să grupez o suită de materiale jurnalistice din varii domenii de activitate națională (politică, economică, socială, culturală, istorică, religioasă, de mediu, militară, mass-media, învățămînt, externe, tineret, justiție, România în raport cu Uniunea Europeană etc.).

Abordînd unul din aceste paliere – din realitatea imediată sau dintr-un timp mai îndepărtat – ceea ce va sta la baza scrierii oricărui material va fi rodul unei documentări în spațiu și timp – veridicitatea datelor constituind pilonul de susținere al acestui proiect. Nu va fi deloc ușor – încrengătura și suprapunerea de idei diametral opuse, care se vehiculează în prezent în spațiul public, pot pune cititorii în poziții dilematice, incitîndu-i la diminuarea încrederii în autor. Dar, poate că aceste contradicții sînt și în interesul ridicării gradului de percepție al cititorului, pus în balanța acceptării unui fapt istoric despre care avea un alt fel de cultură anterioară.

Oricum, provocarea jurnalistică pe care o lansez astăzi – cu tot dragul pentru cititorii ,,României Mari” – va constitui un autentic prilej de cunoaștere și adîncire a coordonatelor pe care România (de ieri și de azi) și-a susținut și își menține legitimitatea în Europa și în lume...

 

Începem demersul nostru jurnalistic prin întoarcerea la anul 1940 acum cînd, în luna noiembrie, se împlinesc 80 de ani de la masacrele și crimele legionare de la Jilava, precum și din Pădurea Strejnic și Pădurea Snagov.

Rapturile teritoriale și dezmembrarea României

Declanșarea celui de-al doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, prin complicațiile statelor participante în raport cu interesele și statutul României, a poziționat Țara noastră într-o situație ingrată, opțiunile de pace și cele belicoase ciocnindu-se între politicienii de la vîrf. În atare context, înconjurată de vecini ostili (Uniunea Sovietică, Ungaria, Bulgaria), România era obligată să îmbrace haina neutralității, sperînd în salvarea națională. Corectă atitudine, dar impactul Pactului Ribbentrop - Molotov, semnat la 23 august 1939, avea să împiedice România să meargă pînă la capăt pe calea politicii de neutralitate.

Plasticitatea cu care s-a exprimat Nicolae Iorga, spunînd că ,,Facem astăzi o altă politică decît aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decît pe aceea de azi”, nu a avut decît un efect sentimental, întrucît soarta României era decisă de Marile Puteri. Astfel, la 29 martie 1940, într-o cuvîntare ținută în cadrul Sovietului Suprem, ministrul de Externe Molotov explica problemele nesoluționate dintre URSS și România în cuvinte direct revanșarde: ,,Problema Basarabiei, a cărei cotropire de către România Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o, deși niciodată nu a pus problema înapoierii Basarabiei pe cale militară”.

La 23 iunie 1940, Molotov l-a informat pe Schulenburg (ambasadorul Germaniei la Moscova) că Guvernul de la Moscova este în curs de a cere României cedarea Basarabiei și a Bucovinei și că, în caz de refuz, URSS va recurge la forța armelor.

Amenințarea s-a transformat în realitate cînd, la 26 iunie, Molotov l-a convocat pe Gheorghe Davidescu (ministrul român de Externe la Moscova) căruia i-a prezentat o notă ultimativă prin care URSS cerea cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, în caz contrar amenințînd cu forța. Situația este cunoscută: după două Consilii de Coroană, unde doar vocea Profesorului Nicolae Iorga s-a auzit ca o manifestare radicală: ,,Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”, în cea de-a doua ședință s-a acceptat ultimatumul, cu 19 voturi pro, 6 contra, și o abținere. A doua zi, pe 28 iunie, ministrul Davidescu îi comunică lui Molotov: ,,Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Dincolo de comunicatul sec, din care nu se văd lacrimile ce urmau să apară pe chipul României, se conturează drama României Mari, ajunsă în pericol iminent. Pe lîngă cele două regiuni (Basarabia și Bucovina de Nord), Armata Roșie a ocupat și ținutul Herța, care nu avea nici o legătură teritorială cu celelalte, făcînd parte din vechiul Regat. Numai în 24 de ore România pierduse un spațiu de 50.762 km.p., cu o populație de 3,9 milioane de locuitori.

De parcă n-ar fi fost de ajuns, actul dictatorial al URSS a avut darul să producă prozeliți, dînd apă la moară Ungariei și Bulgariei, care abia așteptau prilejul politic favorabil pentru a-și expune pretențiile teritoriale față de România. De fapt, se cunoșteau intențiile malefice ale Ungariei, reiterate și în ianuarie 1940, la Veneția, în întîlnirea dintre miniștrii de Externe ai Italiei și Ungariei (conții G. Ciano și I. Csaky), cînd cel din urmă și-a expus pretențiile Guvernului de la Budapesta în privința revendicării unui teritoriu și a unei populații din Transilvania (78.000 km.p. și 4,2 milioane de locuitori).

Bulgărele pornit prin rostogolire la vale nu mai putea fi oprit!

După eșecul tratativelor de la Turnu Severin dintre România și Ungaria, Germania și-a pierdut răbdarea și a schimbat foaia discuțiilor, impunînd Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, sub arbitrajul miniștrilor de Externe german și italian, respectiv Giano și Ribbentrop. În urma acestei acțiuni în forță, România pierde în vest un teritoriu de 43.492 km.p. și o populație de 2.667.007 locuitori, majoritatea fiind români.

Ca și în cazul Basarabiei, Consiliul de Coroană de la București hotărăște acceptarea deciziei de la Viena, cu 19 voturi pro, 10 împotrivă și o abținere. Era cea de-a doua sîngerare a României în fatidicul an 1940.

Pentru ca tragedia României să fie cît mai dureroasă, la 7 septembrie se încheie, la Craiova, tratativele româno-bulgare, care stipulau cedarea de către Țara noastră a celor două județe care formau Cadrilaterul (Durostor și Caliacra).

Trei vecini și trei acțiuni antiromânești au însîngerat de trei ori România, ducînd-o în pragul dezmembrării. Într-adevăr, în pragul toamnei 1940 România Mare a încetat să mai existe!

Noiembrie – asasinatele care au oripilat România

După evenimentele tragice din vara anului 1940, regimul lui Carol al II-lea a trecut în amintire. Dictatura regală, sfîșiată de trădări, corupție, afaceri oneroase și de o politică falimentară pe plan extern, finalizată prin amputarea gravă a României, cedează puterea în favoarea Generalului Ion Antonescu (septembrie 1940).

În acest punct Istoria României consemnează schimbarea bruscă de la anarhie la un Stat al ordinii și respectului bazat pe muncă și creație (cel puțin așa se credea). Formația de militar a lui Antonescu l-a condus la adoptarea unei atitudini ferme, cu exigențele de rigoare. Neavînd în spate vreun partid politic, Generalul Ion Antonescu s-a asociat la conducere cu Mișcarea Legionară – o formațiune politică la modă, care sugera, în special tineretului, ideea de justiție, care aducea un suflu nou împotriva prăfuitului politician dîmbovițean considerat vinovat de ciopîrțirea României.

Drept urmare a ,,lipirii” legionarilor de Antonescu, odată cu constituirea, la 14 septembrie 1940, a noului guvern, două ministere cheie (Internele și Externele) au fost încredințate reprezentanților Mișcării Legionare, în persoana generalului Constantin Petrovicescu, respectiv Mihail Sturdza. În plus, Horia Sima – Conducătorul Mișcării – a fost numit ministru secretar de Stat, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (al doilea om în Stat). Văzînd în Mișcarea Legionară forța politică și umană care să-l sprijine în politica de asanare a răului provocat de Carol al II-lea împreună cu Camarila acestuia, generalul Antonescu a săvîrșit cîteva erori, una dintre acestea constînd în acordarea de puteri depline reprezentanților Legiunii, care încadrau toate posturile din Administrație, Poliție și Jandarmerie, formînd o dublă conducere, care, în curînd, se va dovedi falimentară. De unde se pornise, teoretic, de la politica bazată pe dreptate și justiție, avînd mînă liberă legionarii au creat în Țară un climat de insecuritate și anarhie – făcînd arestări după bunul plac, jefuind și maltratînd populația. Prins între promisiuni și certitudini Conducătorul Statului începe să-și piardă răbdarea, dîndu-i un avertisment lui Horia Sima: ,,Dacă sînt: două Poliții în Stat; două justiții; două concepții și două conduceri politice și economice; dacă toți se amestecă, dacă toți ordonă și toți intervin – cînd vor și cum vor, prăbușirea, în circumstanțele interne și externe în care se găsește țara, va veni vertiginos. Nu se poate doi șefi de orchestră să conducă, în același timp, aceeași orchestră. În primul rînd, trebuie separată guvernarea de partid”.

Era, însă, prea tîrziu. Avertismentele lui Antonescu au căzut pe un teren minat de ură și răzbunare, au găsit un climat legionar inflamat de un naționalism exacerbat, inspirat din propaganda belicoasă a nazis­mului.

În acest cadru național, ceea ce a urmat nu este decît rezultanta concesiilor făcute unui partid clădit inițial pe niște percepte sănătoase, de bun augur pentru Poporul Român, dar alterate de viziunile morbide și antinaționale izvorîte din mișcarea nazistă.

Jilava – 26/27 noiembrie

Primul pas a fost făcut în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 (exact acum 80 de ani), cînd, sub impactul emoțional al deshumării ,,Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu, pentru a fi îngropat cu onoruri naționale, a fost organizată una dintre cele mai odioase crime ale (in)Justiției din România. În acest punct trebuie să deschidem o paranteză și să reamintim împrejurările morții Căpitanului, împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), sugrumați în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, în pădurea Tîncăbești, în timp ce erau transportați de la Rîmnicu Sărat spre închisoarea Jilava. Pretextul oficial a fost că aceștia au încercat să  evadeze din mijlocul de transport, dar mărturiile celor care au fost de față conduc la concluzia că asasinatul a fost ordonat de Regele Carol al II-lea. Pentru că trupurile neînsuflețite au fost arse cu acid și înhumate în Fortul Jilava, iată-ne ajunși în momentul ceremoniei de reînhumare, cu alai și cu onoruri naționale.

Tot prin recurs la memorie să notăm că, odată cu venirea la putere a legionarilor, aceștia i-au adus la Jilava pe cei arestați și anchetați de Comisia de anchetă criminală creată în data de 25 septembrie 1940 pentru cercetarea și pedepsirea celor implicați în uciderea, cu și fără judecată, a legionarilor.

În acest context de climat psihologic, cu dorință de răzbunare, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 un grup de legionari înarmați au pătruns în incinta închisorii Jilava, fiind repartizați la celulele cu arestați la care trebuiau să acționeze. Astfel, în doar cîteva minute toți cei 64 de arestați închiși în 16 celule, au fost omorîți prin împușcare. Printre cei asasinați se numărau: Mihail Moruzov – fost director al Serviciului Secret de Informații; Victor Iamandi – fost ministru de Justiție; general Gabriel Marinescu – fost prefect al Poliției Capitalei și ministru al Ordinii Publice; colonel Vasile Zeciu – fost prim-procuror al Tribunalului Militar București; generalul Gheorghe Argeșianu – fost prim-ministru; generalul Ion Bengliu – fost inspector general al Jandarmeriei; Radu Pascu – fost prim-președinte al Curții de Apel București.

Furtuna declanșată de Cămășile verzi se extinde și asupra unor personalități din afara penitenciarului Jilava, considerate dușmanii Mișcării și care trebuiau excluse din viața politică.

27 noiembrie – la prînz

Pe 27 noiembrie, în jurul prînzului, pe cînd soții Virgil și Ecaterina Madgearu se aflau în locuința lor, la masă, 6 bărbați au dat buzna în casă și i-au cerut profesorului Madgearu să-i însoțească pînă la Prefectura Poliției pentru a da o declarație. Ezitînd, profesorul le-a cerut să se legitimeze, ceea ce aceștia au și făcut (unul prezentînd o legitimație de informator la Poliția legionară din Ploiești), dîndu-și cuvîntul de onoare de legionar că într-o oră profesorul se va înapoia acasă.

În aceeași zi, la ora 15.30, șeful postului Jandarmi din comuna Snagov a fost anunțat telefonic de administratorul parcului Snagov că în pădurea Snagov, la punctul numit ,,Coada Lungă”, s-a descoperit un cadavru. Cercetîndu-se documentele aflate asupra cadavrului, fără a se constata semnul vreunui jaf, s-a aflat identitatea acestuia – prof. Virgil Madgearu – economist, sociolog și om politic, prof. univ. în București și adversar al Gărzii de Fier.

Ancheta, folosindu-se și de declarațiile martorilor, a stabilit identitatea celor 5 asasini (Traian Boeru, Ion Tucan, Dacu Tudor, Ștefan I. Cojocaru și Iacobuță Ștefan), toți fiind salariați la Institutul Național al Cooperației.

27 noiembrie – după-amiază

În aceeași zi de 27 noiembrie, în două rînduri (ora 11 și ora 13.30), un comando de legionari a controlat locuința din București a prof. Nicolae Iorga, căutîndu-l pe acesta cu febrilitate, dar, negăsindu-l, au părăsit locuința fără să dea nici o explicație.

Zarurile morții fuseseră însă aruncate!

Căutîndu-l în continuare, echipa morții s-a deplasat la vila Profesorului de la Sinaia, unde a ajuns la ora 17.30. După cum și-a amintit soția Profesorului, Ecaterina Iorga, au intrat pe neașteptate pe scara de serviciu, s-au legitimat ca fiind din Poliția legionară București, spunînd că au venit pentru a-l duce pe Nicolae Iorga în Capitală, pentru a i se lua un interogatoriu.

În dimineața zilei următoare, la ora 7.15, lîngă pădurea Strejnic, în apropiere de Ploiești, s-a găsit corpul neînsuflețit al marelui istoric și cărturar Nicolae Iorga, omorît prin împușcare cu 9 gloanțe. Deși sînt unele contradicții cu privire la posibilitatea ajungerii aceleiași echipe de la Snagov la Sinaia în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, ancheta a stabilit numele comandoului ucigaș: Ion Tucan, Ștefan Cojocaru,Tudor Dacu, Ștefan Iacobuță și Traian Boeru, la care se adaugă și alte nume.

Cum a devenit Nicolae Iorga ținta legionarilor?

Încă din 1937, în cadrul Congresului Ligii Culturale de la Iași, savantul și omul politic Nicolae Iorga a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier pe motiv că servea intereselor naziste. În continuare, Nicolae Iorga a atacat politica legionară, fiind împotriva înființării de către Garda de Fier a unor firme comerciale și a unor acțiuni de caritate. În acest context, printr-o scrisoare deschisă, Corneliu Zelea Codreanu l-a apostrofat pe Nicolae Iorga, denumindu-l ,,incorect” și ,,necinstit”, ceea ce a inflamat orgoliul Profesorului, acesta intentînd proces Căpitanului pentru calomnie. Deși în cursul acțiunii Profesorul nu s-a prezentat la proces cerînd retragerea acuzației de calomnie, procesul și-a urmat cursul firesc în urma căruia C.Z. Codreanu a primit o pedeapsă de 10 ani pentru ultraj adus unui demnitar aflat în exercițiul funcțiunii – condiție care l-a prins în lotul legionarilor omorîți la Tîncăbești, pe 29/30 noiembrie 1938.

Astfel, ceremonia de reînhumare a osemintelor acestui grup de legionari, sub presiunea mistic-religioasă și patriotard-xenofobă, a declanșat suita de crime din noiembrie 1940.

Moartea savantului a fost asemenea unui cutremur în lumea academică română și nu numai. Savant de renume mondial, care a publicat peste 1.250 de titluri de cărți și circa 25.000 de studii și articole în mai multe limbi de circulație mondială, a fost deplîns de toată lumea științifică internațională. Un număr de 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. La aflarea acestor vești abominabile, generalul Ion Antonescu a țipat în Consiliul de Miniștri, avertizînd: ,,Mîna de nemernici care au făcut această crimă va fi pedepsită exemplar!”. Cine cunoaște Istoria știe că ,,pedeapsa exemplară” a venit relativ tîrziu, în ianuarie 1941, doar ca replică la rebeliunea legionară prin care s-a încercat o lovitură de stat. Numai că, prin lichidarea rebeliunii legionare (cu ajutorul Armatei) au fost pedepsiți cei care mai erau în Țară, pentru că mulți au fugit în Germania la adăpostul ideologiei de care se molipsiseră în România!

Acum, la 80 de ani de la aceste tragedii care au îndoliat România, să nu-l uităm pe marele savant și istoric Nicolae Iorga. Poemul lui, ,,Brad bătrîn”, poate fi interpretat ca un epitaf pe mormîntul savantului din cimitirul Bellu din București.


GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite