Avîndu-și obîrșia în îndepărtata Georgie, Antim Ivireanul, venind în Țara Românească la îndemnul lui Constantin Brâncoveanu, își va lega întreaga viață, talentul, bogăția culturală, înaltele sentimente de aceste meleaguri încărcate de istorie.

,,Nu se știe pînă astăzi – după cum sublinia Gabriel Strempel – în ce an s-a născut și în care parte a Georgiei”. În lucrările sale își atribuie originea georgiană, numindu-se: ,,Antim georgian de neam”, ,,Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”. ,,Așa se explică, de altfel, și grija sa pentru ridicarea culturală a Georgiei, unde va pune bazele primei tipografii naționale”.

Din mărturiile Așezămîntului Mînăstirii Antim din București deducem că părinții săi s-au numit Ioan și Maria. De asemenea, nu se cunoaște nici cîtă vreme a stat în robie, dar se știe cu siguranță că în această perioadă a învățat limba greacă, araba, slava veche și turca, dată fiind șederea lui la Constantinopol. Necunoscute rămîn și împrejurările, și data venirii sale în Țara Românească. Îl întîlnim la București în octombrie 1691. Acum tipărește prima carte: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon. Perioada șederii sale în țară înregistrează cîteva etape importante: București (1691-1694, 1701-1703, 1715-1716); Snagov (1696-1697, 1699-1701); Rîmnicu-Vîlcea (episcop: 1705-1708); Tîrgoviște (reședința mitropolitană: 1708-1715).

Antim Ivireanul a lăsat spre moștenire generațiilor de după el o bogată zestre spirituală, numeroase cărți, contribuind astfel la dezvoltarea artei tipografice, la triumful limbii române. A tipărit sau a supravegheat tiparul a 64 de cărți de diferite mărimi. Sînt lucrate de el 38 de cărți. Celelalte, sînt opera ucenicilor săi: ipodiaconul Mihai Istvanovici, Gheorghe Radovici și ieromonahul Dionisie Floru. După limbă, 30 de cărți s-au tipărit în grecește, 24 în românește, una în slavonește, 8 în cîte două limbi, din care: 5 slavo-române, 2 greco-arabă, una greco-română, și alte 4 în trei limbi – greacă, slavonă și română. Antim Ivireanul are 4 lucrări ale lui, la 10 le-a scris predosloviile sau închinările, pentru 5 a întocmit versurile, la 6 a înscris cuvîntul de iertăciune, de la sfîrșit, iar 6 cărți sînt traduse de el în limba greacă.

Multe dintre cărțile lui Antim Ivireanul înscriu o pagină luminoasă în istoria literaturii române medievale: Psaltirea din 1691, Snagov, Octohihul din 1712 și Liturgherul din 1713 de la Tîrgoviște. La Rîmnic (1705-1708), unde a trăit și a lucrat ca episcop, pune bazele unei tipografii, de sub teascurile căreia va scoate 10 cărți. În septembrie 1705 tipărește Tomul Bucuriei. Tot în 1705 scoate Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței. Era un prețios îndreptar al preoților în activitatea bisericească, contribuind și mai mult la naționalizarea serviciului divin. Prin întreaga sa activitate tipografică și eclesiastică a reușit ca datina străină, după cum subliniază Nicolae Iorga, să primească o lovitură de moarte. Antim Ivireanul nu și-a uitat patria sa de naștere, Georgia. Trimite în 1709 pe Mihail Istvanovici la Tiflis, unde tipărește o frumoasă Evanghelie, în 1710 un Liturghier georgian. Se mai cunosc încă 9 cărți tipărite între 1709 și 1711, de mîna lui Mihai Stepanesvili lucrate.

Pentru Patriarhia de Antiohia, în 1702, Antim Ivireanul trimite un Ceaslov greco-arab. În 1704 se dăruiește patriarhului din Antiohia, Atanasie al IV-lea Dolbas, tipografia cu literă arabă de la Snagov, pe care o așază la Alep, în Siria. Tipărește, de asemenea, mai multe cărți, între care Evanghelia arabă și Psaltirea arabă. Mai tîrziu, o parte din tipografie va fi mutată la Mînăstirea Balamed, iar cealaltă parte la Saeg, în sudul Libanului.

Se dezvoltă în vremea lui Antim Ivireanul și o puternică școală de legătorie. Cartea din vremea lui era legată în condiții deosebite, cu măiestrie artistică, în piele și scoarță de copac. Tematica lucrărilor tipărite era complexă, ea cuprinzînd cărți pentru consolidarea ortodoxiei, combaterea calvinismului, pentru slujba bisericească, îndrumarea preoților, cărți populare.

Antim Ivireanul a înzestrat cultura românească cu cea mai înaltă expresie a cuvîntului rostit pînă la acea dată, cu nemuritoarele Didahii, operă ce-l așează printre cei mai mari oratori bisericești ai tuturor timpurilor.

Opera oratorică cuprinde 28 de predici rostite de mitropolit în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și Ștefan Canta­cuzino. Predicile sale sînt tipă­rite în 1886. Dintre ,,prefețele și de­di­cațiile cărților” lui Antim Ivireanul, reține atenția cea din Gra­matica slavonească (Snagov, 1697), în care autorul elogiază gramatica, subliniind rolul pe care îl are în sistematizarea activității și creației umane: ,,căci precum corpul fără de suflet mort este precum soarele fără de lumină nu luminează și precum mîncarea nu e plăcută fără de sare, tot așa e și cetirea sau scrierea fără gramatică conducătoare”. Sînt explicate, de asemenea, ortografia, etimologia, sintaxa și prozodia.

Predicile lui Antim Ivireanul fac parte din cele cîteva opere care nu pot fi examinate cu metodele lingvistico-stilistice aplicate în mod curent la perioada veche a literaturii noastre. Lucrările sale predicatoriale, de o factură cu totul nouă în evoluția speciei la noi, sînt extraordinare ca substanță stilistică.Meritul autorului se deslușește în frumusețile reale pe care le deșteaptă din banala morală tradițională și din erudiția meticuloasă. Stilul cazaniei iese și se subordonează relației predicator – auditor.

Conflictul dintre Antim Ivireanul, mitropolitul Țării Românești și domnitorul Constantin Brâncoveanu va căpăta accente grave în timpul lui Nicolae Mavrocordat. Acesta cere demisia marelui Vlădică. Antim Ivireanul nu a schițat nici o împotrivire. Este scos din rîndul arhiereilor și în miez de noapte expediat spre Mînăstirea Sfînta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Pe drum, soldații însoțitori, din porunca domnului Mavrocordat, l-au omorît. Trupul său neînsuflețit este aruncat în apele unui afluent al Rîului Marița – Tungia. Nu se cunoaște data certă a uciderii sale mișelești. Se presupune că a fost decapitat în ultima decadă a lui septembrie 1716, cînd Antim semnează în trei locuri un document. Era ultima semnătură. Cade astfel la datorie, în plină glorie culturală și eclesiastică, o mare personalitate a Secolului al XVIII-lea. Antim Ivireanul slujise cu devotament și demnitate curtea marelui ,,principe al culturii” – Constantin Brâncoveanu.

Mare cărturar al Secolului al XVIII-lea, iscusit și neîntrecut tipograf și orator, ilustru ziditor de slove românești, Antim Ivireanul va înscrie o pagină luminoasă în istoria spiritualității românești.

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare