Ielele (4)

La ei în șanț creșteau cei mai semeți și buni ,,străini” din sat, așa că nu doream să mă pun rău cu Bina, bunica lui. O femeie cam de vîrsta bunicii mele, doar că puțin ,,sărită de pe fix”, în mod normal, dar de o blîndețe îngerească dacă era puțin abțiguită.

- Coacă a zis să nu spunem la nimeni, așa că nu am putut să te anunț. Vrei să mă creadă vreun pîrîcios? – mă burzuluii eu la el, continuînd, calm, să îmi savurez micul dejun.

Pe de altă parte, știam că Alin și Neluțu nu se prea suportau, eu fiind între ei de multe ori, așa că nu mă simțeam deloc vinovat. Undeva se auzi o poartă închizîndu-se cu putere. Alin venea agale spre noi. Ca și mine, își lua micul dejun pe drum, doar că pe față avea un zîmbet șugubăț. Privirea mea cred că cerea cumva explicații, așa că începu să toarne.

- Coacă face gluma asta de mulți ani și se pare că de fiecare dată îi iese – spuse el rîzînd cu poftă. Ori de cîte ori știe că Nelu Țiganu face chef cu țigăncile lui, păcălește cîțiva copii, așa ca noi, că vin Ielele.

Neluțu, prezent la discuție, începu să rîdă de parcă intrase necuratul în el, se simțea răzbunat că nu îl luasem cu noi azi noapte. Văzînd cum amîndoi se prăpădeau de rîs, parcă începusem să găsesc răspunsuri la toate întrebările care mă copleșiseră în acea dimineață.

* * *

Oricît de fierbinți ar fi verile, copil fiind, nu ai cum să nu te bucuri de fiecare clipă, de fiecare moment al zilei, mai ales dacă ai alături o gașcă pe măsură, cu care rezonezi întru totul. Întîmplarea cu Ielele a rămas undeva în urmă, atunci zilele ni se păreau săptămîni, iar lunile ani. Timpul ținea cu noi, ne îmbrățișa mai răbdător și mai atent cu dorințele noastre. Diminețile erau un dar de la Dumnezeu, iar serile eram triști că trebuie să intrăm în case și să ne pregătim pentru o nouă zi. Pe atunci, seara se difuzau la TV seriale care ne bucurau, filme care ne activau imaginația, iar faptul că în acei ani nu știam încă să citesc era un mare handicap. Aveam un unchi la care țineam foarte tare și de care eram mîndru, chiar dacă îi făceam zile amare de multe ori. Pe el îl rugasem să îmi arate literele și să mă învețe să scriu. Eram două familii în aceeași curte și aveam la dispoziție un teren imens de explorat doar în jurul casei, ca să nu mai zic de sat.

Începuse să ruleze filmul Tarzan, unde, în rolul principal – aflasem eu de la unchiul meu, Ion – era un român care se născuse în Timișoara, dar plecase de mic în America. Pe noi, copiii, strigătul acela pe care Tarzan îl scotea cînd sărea din liană în liană, sau cînd chema elefanții, ne încînta, și făceam zilnic vocalize, încercînd să reproducem sunetul cît mai fidel. Chiar și strigătele de adunare în gașcă erau asemănătoare celui emis de Tarzan, ceea ce ne făcea să ne simțim mult mai importanți în cercul nostru, avînd senzația că pînă și maturitatea vine mai repede.

Se mai difuza pe atunci filmul Ivanhoe, care, de asemenea, ne-a inspirat în așa măsură încît, imitînd luptele dintre cavaleri, ne-am învinețit tot corpul. Nu cred că exista în sat vreun copil care să aibă genunchii teferi pînă la 10 – 12 ani. Nu exista loc în care să nu ne zgîriem, să nu ne lovim, să nu ne rănim. Dar, după fiecare șoc puneam praf peste rană și ne vedeam de treabă. Ceea ce spun acum pare ceva inadmisibil pentru generația actuală, care circulă cu căștile în urechi pînă și pe trotuar, dar în anii ʼ70 era o normalitate. Mergeam la gîrla, care nu era mereu limpede și curată, mergeam la baraj, unde apa era mereu rece și mîloasă, mergeam prin pîrîiașe, unde apa era fie prea curată, fie neagră de la diverse mizerii deversate. Ne jucam fără nici un fel de grijă, iar pentru noi, oamenii maturi, practic, nici nu existau. Ei erau prinși cu munca lor, erau mai mereu plecați, iar noi îi invidiam puțin pentru că puteau să conducă mașini, în timp ce copiii abia învățau mersul pe bicicletă. Pegas nu apăruse încă, sau, cel puțin, nu exista prin sat. Bunicul meu avea un Tohan, fără cadru, care era ideal pentru a învăța, Alin avea o rusească cu cadru, dar care mergea puțin strîmb. Cea mai faină bicicletă, însă, o avea Ion, unchiul meu, o bulgarească roșie, cu cadru, nou nouță, cu spițe goale și cu frînă de mînă, model extrem de rar la vremea aceea.

Pe măsură ce rănile se vindecau, ne avîntam pe șosea, în căutarea atingerii visului nostru, așa că în vara anului 1975 am reușit să pedalez fără frică. Ca să pot merge, stăteam, parcă, așezat pe o șa imaginară, cu dosul pe bara care susținea șaua, fapt pentru care m-am ales cu o rană de toată frumusețea. Dar ăsta nu era un motiv suficient de puternic ca să mă opresc. În acel an am învățat cu toții să mergem pe bicicletă, chiar dacă știam că va mai trece o vreme pînă să devenim adevărați experți, așa cum erau frații noștri mai mari. Tot ce mai lipsea era să învățăm să înotăm, iar cei din gașcă, mai mari ca noi, își doreau să ne îndrume.

În acea vreme, nu am auzit niciodată ca un copil să se înece, să se îmbolnăvească sau să pățească ceva rău. Chiar dacă noi nu percepeam asta, în realitate, cei mari aveau grijă de noi, piticii, să învățăm aspecte importante legate de supraviețuire, astfel încît, în cazul ivirii unei situații neprevăzute, să reușim să ne descurcăm singuri.

Am înțeles rolul acestei protecții peste cîțiva ani, într-un moment în care mi-am dat seama că uneori viața poate fi ceva mai dură și mai complicată decît o percepeam eu la cei cinci ani pe care îi aveam atunci.

(va urma)

T.T.