
- 04-09-2020
- 0 Comentarii
- 373
- 0
Ielele (3)
O umbră se prelingea pe un gard, venind dinspre o uliță
laterală, chiar pe lîngă casa lui Coacă. Frica ce ne încerca atunci era
suprimată doar de ideea că, dacă unul plînge, celălalt o să rîdă copios, așa
că, fără să ne dăm seama, eram cuprinși de un curaj nebunesc, generat doar de
mîndria de a nu ceda în fața panicii și de dorința de a vedea cum e cu acele
Iele.
Umbra se alungea peste podișcă, pașii tîrîiți se auzeau surd,
dar cel în cauză se încăpățîna să nu iasă din întuneric. Cîinii încetară parcă
să mai latre, timpul părea că se oprise în loc. Acele luminițe sclipitoare erau
fixe de data asta și, pe măsură ce umbra se apropia de podișcă, noi tremuram de
emoția primordială a unor evenimente supranaturale. Simțeam că ceva puternic
plutește în aer, pînă și vîntul ni se părea, sau poate chiar se oprise. Se mai
auzea doar apa care curgea repede pe sub podișcă, în drumul ei grăbit spre o
matcă mai mare. Așteptam să se crape cerul sau ca apele să se despice și din
mijlocul lor să sară în drum acele Iele, fetele frumoase cu frunze de ,,străin”
în jurul coapselor, care să ne invite la un dans ritualic, o horă nebună a
datinilor din bătrîni.
Deodată, de undeva din dreapta, din curtea lui Nelu Țiganu,
prima casă de lîngă podișcă, se aprinse un foc imens, iar noi eram hipnotizați
de flăcările care urcau spre cer, de cele trei umbre care parcă dansau în jurul
lor și de liniștea mormîntală care însoțea această scenă, singurul zgomot pe
care îl mai auzeam în acele clipe fiind doar troznetul calm al lemnului care ardea.
Cele trei umbre se învîrteau încet în jurul focului și deodată, la un semn, o
voce puternică începu să cînte, fiind imediat urmată de alte voci de femei,
care, într-un cor perfect, cîntau ceva neinteligibil, într-o limbă necunoscută
nouă. Pentru noi era clar că Ielele veniseră, dar nu ne așteptam să iasă din
foc, ci din apă. Cum eram la prima vizionare, nu ne mai puneam întrebări, nu ne
îndoiam că ceea ce vedem noi erau acele ființe care dănțuiau nebun și atrăgeau
bărbații în joc. Cîntecul ne acaparase, siluetele imposibil de distins se
roteau fie mai încet, fie mai repede în jurul acelui foc, iar acele versuri
indescifrabile ne copleșiseră. Priveam parcă vrăjiți scena, și în tot acest
timp uitasem complet și de umbra care se prelingea pe podișcă, dar și de
strigoiul care credeam că stă de pază lîngă ea. Noaptea era perfectă, luna
strălucea, iar focul tindea parcă să se înalțe spre ea, umbrele se roteau în
jurul focului, iar cîntul lor făcuse pînă și cîinii să tacă. Era o scenă de
basm, unul din cele pe care bunica ni se povestea, era o frîntură desprinsă din
acele povești.
- Eu v-am spus să stați la podișcă, vedeați mai bine de
acolo! – se auzi o voce tărăgănată în spatele nostru, oarecum indiferentă,
dar care, pe acel fundal emoțional, a sunat precum un tunet.
Fără să ne sfătuim, fără măcar să vedem a cui era vocea, am
rupt-o la fugă amîndoi direct spre casă, fără să ținem cont nici de deal, nici
de cînii care ne lătrau, nici de luna care ne lumina calea și nici de acele
fete care dansau nebun în jurul focului. Fugeam de parcă toți demonii, toate
Ielele și toți strigoii erau pe urmele noastre, în realitate doar un cîine
alergîndu-ne. Eu am intrat în curte cînd Alin, mai sprinten fiind, era deja
acasă. Am alergat pînă la fereastră, am sărit în cameră, am închis geamul și
m-am refugiat în pat. Inima îmi sărea din piept, iar mintea mea era plină de
întrebări, dar lipsită total de răspunsuri.
* * *
Zorii zilei se iviră parcă mai repede decît de obicei, lumina
soarelui îmi bătea puternic în ochi, draperiile rămînînd trase încă de cu
seară, cînd sărisem direct în pat, îngrozit de ceea ce trăisem. Ca de obicei,
bunica trebăluia printre găini, gîște, rațe și curci. Vocea ei puternică le punea la respect.
Bunicul plecase ,,la frizerie”, pentru că asta era ocupația lui de bază, pe
lîngă cîntatul la cimpoi. Mintea îmi era încețoșată, întîmplarea din ajun
provocîndu-mi o spaimă teribilă. Pe la poartă se auzeau niște voci, un sătean
își mîna caii în drumul lui grăbit spre moară, iar praful care se ridicase în
urma lui acoperise complet figura celui care mă striga de la drum.
- Dorinele, vezi că ăla al lui Vijderu este la poartă!
– îmi striga, la rîndul ei, bunica, în timp ce mai toca niște știr pentru rațe.
Am ieșit ocolind prin grădină. Roșiile se făcuseră, erau mari,
zemoase, așa că luai una direct de pe lăstar. Eram deja pregătit: într-un
buzunar aveam un pumn de sare, iar în celălalt o bucată de pîine. Neluțu –
,,ăla al lui Vijderu” – mă aștepta, pe băncuță, la poartă. Bălăngănea din
picioare și se uita lung spre caisul care creștea în dreptul casei noastre.
- Cîinele ăla al vostru era să mă muște azi noapte! Mereu
îl lăsați dezlegat noaptea… Să vezi cum o să fie dacă îi dau și eu drumul lui
Osman pe stradă seara, cînd vine tac-tu acasă – intrai eu direct în subiect,
fără să îl menajez.
Nelu era mai mic ca mine cu un an, poate doi, dar era la fel
de înalt ca tata sau ca tractoristul Chivu, un bărbat cu care nu prea voiai să
ai de-a face, un munte de om în adevăratul sens al cuvîntului. Fiul lui,
Neluțu, se părea că îi calcă pe urme, fiind mare încă de mic, ca să spun așa.
- Nu eu îi dau drumul, știi că scapă mereu. Îmi spuse Bina că
aseară tu și Alin ați fost să vedeți Ielele și pe mine nu m-ați luat. Tu nu
vrei să mai fim prieteni? Păi îți mai dau eu voie să iei ,,străini” de la noi
din șanț? – îmi
reproșă el supărat și decis să rupem, pentru a ,,n” - a oară în ultimele zile,
prietenia.
Nu l-am băgat în seamă, mă tot gîndeam la întîmplările
recente, așa că îl lăsai să mai fiarbă puțin, chiar dacă amenințarea lui nu îmi
pica deloc bine.
(va urma)
T.T.
2.6 C