Anotimpurile copilăriei (8)
  • 04-09-2020
  • 0 Comentarii
  • 373
  • 0

Ielele (3)

O umbră se prelingea pe un gard, venind dinspre o uliță laterală, chiar pe lîngă casa lui Coacă. Frica ce ne încerca atunci era suprimată doar de ideea că, dacă unul plînge, celălalt o să rîdă copios, așa că, fără să ne dăm seama, eram cuprinși de un curaj nebunesc, generat doar de mîndria de a nu ceda în fața panicii și de dorința de a vedea cum e cu acele Iele.

Umbra se alungea peste podișcă, pașii tîrîiți se auzeau surd, dar cel în cauză se încăpățîna să nu iasă din întuneric. Cîinii încetară parcă să mai latre, timpul părea că se oprise în loc. Acele luminițe sclipitoare erau fixe de data asta și, pe măsură ce umbra se apropia de podișcă, noi tremuram de emoția primordială a unor evenimente supranaturale. Simțeam că ceva puternic plutește în aer, pînă și vîntul ni se părea, sau poate chiar se oprise. Se mai auzea doar apa care curgea repede pe sub podișcă, în drumul ei grăbit spre o matcă mai mare. Așteptam să se crape cerul sau ca apele să se despice și din mijlocul lor să sară în drum acele Iele, fetele frumoase cu frunze de ,,străin” în jurul coapselor, care să ne invite la un dans ritualic, o horă nebună a datinilor din bătrîni.  

Deodată, de undeva din dreapta, din curtea lui Nelu Țiganu, prima casă de lîngă podișcă, se aprinse un foc imens, iar noi eram hipnotizați de flăcările care urcau spre cer, de cele trei umbre care parcă dansau în jurul lor și de liniștea mormîntală care însoțea această scenă, singurul zgomot pe care îl mai auzeam în acele clipe fiind doar troznetul calm al lemnului care ardea. Cele trei umbre se învîrteau încet în jurul focului și deodată, la un semn, o voce puternică începu să cînte, fiind imediat urmată de alte voci de femei, care, într-un cor perfect, cîntau ceva neinteligibil, într-o limbă necunoscută nouă. Pentru noi era clar că Ielele veniseră, dar nu ne așteptam să iasă din foc, ci din apă. Cum eram la prima vizionare, nu ne mai puneam întrebări, nu ne îndoiam că ceea ce vedem noi erau acele ființe care dănțuiau nebun și atrăgeau bărbații în joc. Cîntecul ne acaparase, siluetele imposibil de distins se roteau fie mai încet, fie mai repede în jurul acelui foc, iar acele versuri indescifrabile ne copleșiseră. Priveam parcă vrăjiți scena, și în tot acest timp uitasem complet și de umbra care se prelingea pe podișcă, dar și de strigoiul care credeam că stă de pază lîngă ea. Noaptea era perfectă, luna strălucea, iar focul tindea parcă să se înalțe spre ea, umbrele se roteau în jurul focului, iar cîntul lor făcuse pînă și cîinii să tacă. Era o scenă de basm, unul din cele pe care bunica ni se povestea, era o frîntură desprinsă din acele povești.

- Eu v-am spus să stați la podișcă, vedeați mai bine de acolo! – se auzi o voce tărăgănată în spatele nostru, oarecum indiferentă, dar care, pe acel fundal emoțional, a sunat precum un tunet.

Fără să ne sfătuim, fără măcar să vedem a cui era vocea, am rupt-o la fugă amîndoi direct spre casă, fără să ținem cont nici de deal, nici de cînii care ne lătrau, nici de luna care ne lumina calea și nici de acele fete care dansau nebun în jurul focului. Fugeam de parcă toți demonii, toate Ielele și toți strigoii erau pe urmele noastre, în realitate doar un cîine alergîndu-ne. Eu am intrat în curte cînd Alin, mai sprinten fiind, era deja acasă. Am alergat pînă la fereastră, am sărit în cameră, am închis geamul și m-am refugiat în pat. Inima îmi sărea din piept, iar mintea mea era plină de întrebări, dar lipsită total de răspunsuri.

* * *

Zorii zilei se iviră parcă mai repede decît de obicei, lumina soarelui îmi bătea puternic în ochi, draperiile rămînînd trase încă de cu seară, cînd sărisem direct în pat, îngrozit de ceea ce trăisem. Ca de obicei, bunica trebăluia printre găini, gîște, rațe și curci.  Vocea ei puternică le punea la respect. Bunicul plecase ,,la frizerie”, pentru că asta era ocupația lui de bază, pe lîngă cîntatul la cimpoi. Mintea îmi era încețoșată, întîmplarea din ajun provocîndu-mi o spaimă teribilă. Pe la poartă se auzeau niște voci, un sătean își mîna caii în drumul lui grăbit spre moară, iar praful care se ridicase în urma lui acoperise complet figura celui care mă striga de la drum.

- Dorinele, vezi că ăla al lui Vijderu este la poartă! – îmi striga, la rîndul ei, bunica, în timp ce mai toca niște știr pentru rațe.

Am ieșit ocolind prin grădină. Roșiile se făcuseră, erau mari, zemoase, așa că luai una direct de pe lăstar. Eram deja pregătit: într-un buzunar aveam un pumn de sare, iar în celălalt o bucată de pîine. Neluțu – ,,ăla al lui Vijderu” – mă aștepta, pe băncuță, la poartă. Bălăngănea din picioare și se uita lung spre caisul care creștea în dreptul casei noastre.

- Cîinele ăla al vostru era să mă muște azi noapte! Mereu îl lăsați dezlegat noaptea… Să vezi cum o să fie dacă îi dau și eu drumul lui Osman pe stradă seara, cînd vine tac-tu acasă – intrai eu direct în subiect, fără să îl menajez.

Nelu era mai mic ca mine cu un an, poate doi, dar era la fel de înalt ca tata sau ca tractoristul Chivu, un bărbat cu care nu prea voiai să ai de-a face, un munte de om în adevăratul sens al cuvîntului. Fiul lui, Neluțu, se părea că îi calcă pe urme, fiind mare încă de mic, ca să spun așa.

- Nu eu îi dau drumul, știi că scapă mereu. Îmi spuse Bina că aseară tu și Alin ați fost să vedeți Ielele și pe mine nu m-ați luat. Tu nu vrei să mai fim prieteni? Păi îți mai dau eu voie să iei ,,străini” de la noi din șanț? – îmi reproșă el supărat și decis să rupem, pentru a ,,n” - a oară în ultimele zile, prietenia.

Nu l-am băgat în seamă, mă tot gîndeam la întîmplările recente, așa că îl lăsai să mai fiarbă puțin, chiar dacă amenințarea lui nu îmi pica deloc bine.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite