Anotimpurile copilăriei (7)
  • 27-08-2020
  • 0 Comentarii
  • 479
  • 1

Ielele (2)

Dealul l-am urcat repede, nisipul de pe drum alterna cu pietrele dure, mari, unele ascuțite, în care ne împiedicam din cînd în cînd.

- Ne vedem diseară! Vin eu și te iau, să mergem în vale!,  îmi spuse Alin înainte ca eu să intru în curtea casei. El mai avea de mers cîțiva metri pînă la poarta unde, calm, pe o bancă, îl aștepta bunicul lui.

Am dat din cap și am intrat în grabă la Babia. Aveam sentimentul că în coșnița aia viu colorată avea ceva dulce luat de la cooperativă, așa că mă pusei imediat în spatele ei. Înainte să intrăm în casă, se opri și se întoarse spre mine.

- Ei, vrei plăcintă? Am făcut dimineață, este în țest! Stai că-ți dau acum.

Se pare că fața mea a făcut-o fericită, pentru că a zîmbit și s-a îndreptat spre bucătăria de vară, în fapt, un fel de șopron în care se aflau un țest și o masă joasă, rotundă, cu trei picioare, înconjurată de scăunele așișderea. Era mobilierul standard pe care îl întîlneai atunci în orice casă, mai ales în bucătăriile de vară. Masa joasă, de lemn, perfect rotundă, era locul în jurul căruia, în fiecare seară, se reuneau familiile. De cele mai multe ori, în mijloc trona o mămăligă imensă, tare, care era tăiată cu ața în atîtea porții cît să ajungă tuturor celor prezenți sau după preferințele celei care împlinea acest ritual.

Țestul era încă fierbinte, astfel încît, cu ajutorul unei bare de fier, Babia îl ridică și sprijini greutatea lui într-un lanț aflat deasupra. Scoase tava de plăcintă și mi-o trece pe la nas, parcă să îmi facă în ciudă. Puse tava pe masă și mă privi cald.

- Ei, cît vrei?

Plăcinta aurie, de dovleac, strălucea în tavă de parcă ar fi fost suflată cu aur. Era cel mai îmbietor și gustos aliment pe care eu îl savuram ori de cîte ori aveam această ocazie. Eram fericit că Babia o era foarte bună gospodină cînd era vorba de gătit, în general. Plăcinta frumos spiralată ne oferea nouă, copiilor, o cu totul altă viziune a copilăriei, mai ales că în acei ani nu existau în satul nostru rupt de lume prea multe oferte în ale dulciurilor. Pentru noi, copiii, plăcinta bunilor noștri, pregătită după rețetele moștenite de la părinții lor, erau adevărate festinuri culinare, o încîntare a sufletelor noastre micuțe, dar, în fond, atît de mari.

Aplecată asupra mesei, Babia îmi rupse o bucată pe măsură și o întinse spre mine. O luai și, bucuros, am început să o savurez. 

Seara ne ajunse repede din urmă, așa că, pe măsură ce întunericul acoperea satul, emoția puse încet stăpînire pe mine. Lătratul cîinelui îmi indică faptul că Alin era deja la poartă. De cînd fusese mușcat de Osman, cîinele nostru cel fără coadă, îi era frică să intre în curte pe întuneric. Am sărit repede pe geam – pentru că nu îi puteam trezi pe bunii care dormeau – și am grăbit pasul spre lumina unei lanterne care se clătina la drum.

- Băi, am o frică de alea…. Dacă ne iau și ne îneacă? – întreb eu în timp ce coboram dealul.

- Fugim cît putem de repede! Nu-i bai, doar știi anul trecut ce repede ai ajuns acasă, îmi spune tovarășul meu de șotii, și îmi face semn cu cotul, de parcă eu aș fi uitat.

Cum aș fi putut să uit cînd, la aceeași podișcă unde noi urma să așteptăm venirea Ielelor, cu un an în urmă, am sărit în apă direct într-un fund de sticlă, care mi-a rănit destul de grav piciorul drept, fapt pentru care, văzînd apa neagră transformată într-un roșu aprins, am fugit prin praful drumului pînă acasă, de parcă toți dracii, cu tot cu Iele, fugeau după mine. Odată ajuns acasă, am constatat nu doar că nu mai curgea pic de sînge, ci și faptul că praful, colbul de la marginea drumului, îmi închisese, practic, rana. Buna mea, Nicula, nu a făcut nimic altceva decît să constate că piciorul era în regulă, că nu mai sîngeram, că praful își făcuse treaba, așa că îmi legă piciorul cu o cîrpă și îmi dădu drumul înapoi, pe șosea. O rană care s-a închis perfect, lăsînd în urmă un semn fin.

Coboram alene, podișca albă se vedea în zare fără să știe ce anume urma să se întîmple curînd. Apa curgea lin, iar luna care lumina cerul nefiresc de senin ne oferea o stare de aparentă siguranță. Pe atunci exista iluminat stradal, în sensul că, din cînd în cînd, dacă nu cumva era ars de vreme, un bec atîrna pe cîte un stîlp de telegraf. Și, din fericire, chiar în fața grădiniței, la cîțiva metri de podișcă, era un asemenea bec, fapt care ne-a mai dat o speranță că nu vor veni acele Iele și că poate lumina le va pune pe fugă. Chiar dacă noi, cei doi plozi de 5 și 6 ani, care coboram fără prea mare zel la vale, păream deciși, în realitate mersul ăsta în întîmpinarea nefirescului era un fel de ,,duceam-aș după Ion, bine-ar fi să nu-l găsesc”.

Pe măsură ce înaintam pe șosea, cîinii de prin ogrăzi începură să latre. ,,Concertul” era în toi, cînd, pînă să ajungem noi să ne pitim la podișcă, văzurăm niște luminițe aprinse care se mișcau în sus și în jos în zona unde noi trebuia să ne ascundem.

- Ce să fie? Vreun strigoi, că ăia cică au ochii luminoși, îmi șopti Alin, trăgîndu-mă mai departe să nu ne vadă ,,arătarea”.

- Auzi, nu aici la podișcă au găsit ăia anul trecut scheletele alea? Să vezi că strigoi e și ăsta! Caută să prindă ceva viu și să îl sperie, adăugai eu cu și mai multă siguranță referitoare la musafirul nepoftit.

Eram în fața grădiniței, unde un dud imens, cu o tulpină groasă, de cel puțin un metru, ne-a servit drept ascunzătoare, cu gîndul că ,,strigoiul” nu are cum să ne vadă. Luminițele se mișcau de colo, colo, fapt care ne cam puse pe gînduri. Cîine nu era, credeam noi, că nu îi sticleau ochii. Pisică nici atît, că nu prea știam noi cum e cu pisicile în acei ani, pentru noi ele reprezentînd animale casnice, care locuiau prin case sau prin poduri.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite