Anotimpurile copilăriei (6)
  • 18-08-2020
  • 0 Comentarii
  • 311
  • 0

Ielele (1)

Casa lui Gabi al lui Boja, coleg cu Alin, era foarte aproape, iar în față era TIR-ul lui Nelu, al lui 5 bani. Nu știam de ce era numit ,,al lui 5 bani”, dar el și unchiul meu Ion erau singurii din sat care aveau mașini mari, cu ,,șa”, care umblau prin lume și ne aduceau la întoarcere fel și fel de vești, zvonuri sau cadouri.

- Mă tot bate un gînd, spuse Alin în șoaptă, de parcă cineva ar fi fost lîngă noi și ne-ar fi ascultat. Nu vrei să stăm la pîndă să vedem cum e cu Ielele astea? Hai să-l întrebăm pe Coacă, să vedem ce ne pot face dacă nu stăm lîngă apă.

Praful se așternea frumos înaintea noastră, după ce o căruță ne depășise în goană. La poartă, Coacă stătea, ca de obicei, pe marginea șanțului, cu un picior bălăngănindu-se în gol, într-o poziție relaxată. Era foarte bătrîn, apreciam noi, era chel, nasul coroiat ne ducea cu gîndul la filmele cu turci la care ne uitam, dar pe care nu prea le înțelegem în anii ăia, iar pielea negricioasă, uscată, trăda un om trecut prin viață. Ne așezarăm lîngă el, tăcuți, în timp ce el ne privea împăciuitor, cu un aer superior, știut fiind faptul că, de obicei, cînd veneam la el, ne povestea întîmplări din viața lui.

- Diseară ies Ielele, nene Coacă…, spusei eu, lăsînd fraza neterminată dinadins.

- Da, măi Dorinele. Ies și cine știe pe cine vor lua anul asta. Că pe nentuʼ Baciu l-au luat anul trecut. Dacă nu a ascultat-o pe mă-sa și s-a dus la apă, spuse el, cu un ton trist spre misterios.

Noi nu îl știam pe “nentuʼ Baciu”, așa că nu eram foarte impresionați de postura lui de victimă, dar auzisem că s-ar fi înecat cu un an în urmă și că locuise undeva, prin Păuleasca, destul de departe de noi ca să lăcrimăm după moartea lui.

- Noi vrem să vedem Ielele în noaptea asta și vrem să ne spui ce să facem, își impuse Alin punctul de vedere, lăsînd la o parte legenda conform căreia e posibil să fim atrași de dansul lor în Vedea și, astfel, să ne găsim sfîrșitul în apă. Pe atunci, nici eu și nici Alin nu știam să înotăm, acesta fiind, pe lîngă a învăța să mergem pe bicicletă, unul dintre obiectivele pe care le aveam pentru vara aceea.  

Bătrînul cu fața blajină, arsă de soare, își descoperi gura știrbă într-un rîset surd, pentru că, în afară de a-i vedea zîmbetul larg și ochii mijiți, nu auzeam nici un fel de sunet care să ne indice faptul că rîde. Stătuse așa preț de cîteva minute, după care, privind spre șosea, ne spuse că, la căderea nopții ar trebui să coborîm în vale, pentru că Ielele sigur vor trece pe acolo în drumul lor spre posibila victimă.

- Vă ascundeți după podișca aia – ne arătă el locul cu degetul – și de acolo puteți să urmăriți cum vin alea pe drum. Dar să nu ieșiți înaintea lor, pentru că nu vă vor mai lăsa să ieșiți din horă. Eu nu aș face așa ceva, dar dacă tot vreți voi să le vedeți, acela e locul cel bun.

Podișca era lîngă grădiniță, și acoperea un pîrîu ce se vărsa în Vedea. Era, de fapt, chiar pîrîul care trecea prin fundul curților noastre, și în care, copii fiind, ne mai bălăcem din cînd în cînd, precum gîștele, dat fiind faptul că, la cei 5 ani ai noștri, era periculos să ne avîntăm în apele mari ale gîrlei.

Alături de strigoi, Ielele erau pe lista noastră de curiozități, așa că nu am dat înapoi de la îndemnul lui Coacă, iar în mințile noastre deja se înfiripa un plan de acțiune. Din cîte știam, ele, femeile nebune care dănțuiau, erau active după 12 noaptea, și nu apăreau decît în preajma apelor. Așa că ideea de a fi în zona acelei podiști nu era una rea, dar parcă se afla mult prea aproape de apă, chiar dacă nouă, copii fiind, nu ne ajungea nici pînă la genunchi.

- Și dacă stăm mai în spate, aici, la grădiniță, nu e bine? – încerca Alin să pună distanță între noi și acele ființe mistice. Ne era totuși puțin frică de necunoscut, lucru oarecum firesc.

- Nu, nu, nu! Acolo, la podișcă, vă spun eu, e cel mai bun loc, apăsă unchieșul cuvintele, pus pe șotii cu zîmbetul lui pișicher.

Noi îl priveam serioși pe bătrînul bețivan, iar el se pare că ne vedea ca pe singurele ființe care îl luau în serios în lumea lui, așa că încerca să fie cît mai credibil posibil, chiar dacă nu prea îi reușea.

- Dorinele, Aline, ce faceți, măi, acolo? Haideți acasă! – se auzi o voce de undeva de pe șosea, și în spatele ei văzurăm o femeie îmbrăcată în negru, cu o coșniță în mîini. Coacă îi făcu cu mîna și o interceptă înainte ca noi să facem vreun gest.

- Fă Mario, dar ce te aduce prin vale? Fuseși la Frumoasa? Uite, băieții fuseră la gîrlă că veni apa mare. Ia-i d-aci, ține-i pe lîngă casă, că la noapte ies Ielele.

- Da, da, ies Ielele…, spuse Maria cu năduf, ignorînd întrebarea lui Coaca. Hai, Dorinele, hai acasă, că nebunul ăsta numai prostii vă bagă în cap. Aline, mă-ta mare a venit de la București?

Alin ridică din umeri și se puse în picioare. La fel făcui și eu. În timp ce ne scuturam de praf, mergeam spre Maria, o bunică de-a mea, prin alianță, Babia – așa cum îi spuneam eu.

- Ziua bună, nenea Coacă! – ne luarăm rămas bun de la uncheș, privindu-l amîndoi cu subînțeles. Secretul nostru era în siguranță.

Babia era sprintenă, se încadra perfect în peisajul satului românesc din acele vremuri. Fusta neagră, cămașa albastră cu multe buline mici negre, precum și ciumberul de pe cap erau o modă cu caracter permanent în acei ani. În picioare, ca de obicei, purta gumari. Mergea repede, noi abia ne țineam după ea, fără să știm motivul care ne face să încercăm să ținem pasul.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite