Teroarea școlii primare (2)

În prezent, mulți nostalgici plîng după vremurile comuniste. Poate că făceau parte dintr-o clasă oarecum privilegiată sau erau fericiți că aveau un loc de  muncă și o casă. Nu neg că sînt valori sentimentale pentru mulți. Eu, însă, nu am păreri de rău, pentru că, deși puțini știu asta, în Alexandria căldură și apă caldă aveau în general doar cartierele unde locuiau cei din crema conducerii. În rest, începînd din 1978, caloriferele din blocul unde eu am locuit au rămas reci, apă rece aveam cîteva ore pe zi, apă caldă doar între orele 20 și 22, vinerea seara, o dată la două săptămîni, mai mult călîie și plină de rugină. Nu mai vorbesc de faptul că nu aveam curent electric decît din cînd în cînd, iar accesul la cultură era limitat. Ascultam pe atunci Radio Kuweit, care difuza muzica bună, iar din cînd în cînd, săptămînal, puteam asculta topurile cu cele mai bune cîntece internaționale. La bulgari așteptam în fiecare sîmbătă seara să vedem Studio X, dar nu aveau subtitrare. Acolo l-am văzut pentru prima oară pe Sergiu Nicolaescu, în ,,Revanșa”, strigînd ,,Bîrzu, bîrzu” (,,Repede, Repede”) după Jean Constantin.

Vremurile acelea nu au fost bune pentru nimeni. Dar, cînd ești copil, ești mult mai tolerant în fața unor astfel de nedreptăți. Noi judecăm totul prin prisma prezentului și ne aliniem condițiilor existente. În acest caz, însă, nu se aplică zicala conform căreia amintirile triste devin plăcute pe măsură ce timpul trece.

Partea a III-a – TOAMNA

Părăsirea satului natal în favoarea orașului nu a dus la ruperea legăturii pe care o aveam cu prietenii mei de năzbîtii. Vacanțele mi le petreceam în continuare la bunici, cel puțin pînă în clasa a 8-a, și, de multe ori, la final de săptămînă, cu rata de sîmbătă seara, străbăteam cei 24 km care mă depărtau de locul în care m-am născut.

Pentru mine, mutarea la Alexandria a fost una destul de bruscă. A implicat o schimbare de metabolism care m-a ținut mai mult bolnav timp de un an de zile, perioadă în care am contactat toți microbii și virușii care se pare că nu existau în satul natal. Cu această ocazie l-am cunoscut și pe primul meu medic pediatru, cel care avea să devină un simbol al Teleormanului și care, din păcate, a plecat dintre noi mult prea tînăr – Liviu Vasilică.

Orașul mi-a oferit și oportunitatea de a-mi face noi prieteni și de a-mi deschide noi orizonturi. Primul partener de joacă a fost Mihai, care, printr-o frumoasă coincidență, era atît vecinul meu de bloc, cît și colegul meu de clasă. În acei ani, Alexandria se refăcea după cutremurul din 1977, care, chiar dacă nu făcuse victime, pusese la pămînt o parte din centrul vechi al orașului. Prin urmare, după 1978, a fost demarat un amplu proces de construcție, care nu se terminase pînă în 1989. Prin urmare, eu, Mihai și familiile noastre am fost relocați în blocurile noi, fapt care ne oferea nouă, copiilor, multiple oportunități. Seara, după ce muncitorii plecau, puneam stăpînire pe șantierul dintre blocuri și inventam jocuri care acum ar speria toți părinții. Nu ne era teamă de pericole, simțeam că lumea e a noastră. Îmi amintesc că ne jucam ,,prinselea” pe schelele care înconjurau blocul aflat în construcție, apoi ne ,,înarmam” cu țevi și cornete și, în grupuri mici, mergeam la alți copii din cartier, de la alte blocuri aflate, de asemenea, în plin șantier.

Plecarea la oraș mi-a adus noi prieteni și noi provocări și mi-a schimbat modul de a vedea viața. Acum înțelegeam ce însemna expresia ,,casă peste casă”, adică modul în care erau descrise blocurile la sat. Nu reușeam deloc să mi le imaginez, crezînd ca această formulare – ,,casă peste casă” – implica suprapunerea terenurilor, cu cățel, cu purcel, cu toate orătăniile, iar supraetajarea lor mi se părea imposibilă. Pentru un copil care, timp de 8 ani, nu părăsise locul nașterii și care nu văzuse blocuri sau orice altceva în afară de mediul rural tradițional, era greu de închipuit cum arată, de fapt, un oraș.

Adaptarea la noua viață a durat mai mult decît am crezut inițial, dorința de a fi la țară, cu prietenii mei, fiind destul de puternică în primii ani. Aș putea spune că m-am obișnuit cu noua mea casă odată cu prima dragoste – o fată care locuia în blocul vecin, pe nume Mirela. Ea a fost factorul decisiv care a înclinat balanța în favoarea zonei urbane, iar ceea ce a urmat a fixat definitiv orașul ca punct pornire în viață.

(va urma)

T.T.