![](https://www.revistaromaniamare.ro/image/catalog/teroare.jpg)
- 10-03-2021
- 0 Comentarii
- 498
- 0
Teroarea școlii primare (1)
După ce
în clasa I eu nu am primit premiu, mama a decis să mă mute la oraș, acolo unde
părinții mei locuiau. Spre deosebire de mulți dintre cei din generația mea,
care au numai cuvinte de laudă la adresa învățătorilor lor, eu nu pot spune
același lucru. Chiar dacă școala la care am fost înscris era una dintre cele mai
bune, învățătoarea pe care am avut-o nu s-a ridicat nici pe departe la nivelul
așteptărilor.
Problema
era faptul că în școli era permisă bătaia. Poate că nu era oficial acest fapt,
dar eu vă spun că bătaia pe care am încasat-o în perioada aceea a fost una
destul de traumatizantă. În plus, exista și pe atunci o scară a valorilor. Cei
care aveau părinți ce ocupau poziții înalte – medici, polițiști, securiști sau
membrii importanți ai PCR – nu erau nici măcar bruscați, fiind atent dojeniți
cu vorba bună. Cei care nu erau în această categorie aveau o viață destul de
grea în cazul în care rezultatele la învățătură nu erau pe măsura așteptărilor.
Pentru
noi, copiii, era ceva normal să luăm bătaie, și din acest motiv, nu spuneam
acasă ce ni se întîmpla la școală. Îmi amintesc momentul în care învățătoarea,
din motive numai de ea știute, a renunțat să ne mai aplice corecții cu
indicatorul și ne bătea cu un cablu gros fie la palmă, fie pe spinare. Eram
fosrte stresat să nu afle părinții acest lucru crezînd că și ei, la rîndul lor,
mă vor cocoșa cu bătaia. Astfel de practici, în acele vremuri, erau firești.
Dar a
venit și ziua în care ai mei au aflat. În clasa a treia, eu și colegul meu de
bancă nu am răspuns la lecție pe placul tovarășei, fapt pentru care a început
să ne lovească cu indicatorul fără să o intereseze pe unde dădea. Și eu, și
Mihai, colegul meu, am încercat să ne apărăm, dar pînă cînd nu a rupt bucata de
lemn pe noi, nu s-a oprit. A fost una dintre cele mai dure trăiri pe care eu,
copil de 9 ani, le-am experimentat. Nici măcar părinții mei, care mă mai
atenționau cu cîte o palmă, nu mă bătuseră în asemenea hal. Pentru mine și
pentru Mihai a fost extrem de dureros, dar am lăsat în urmă evenimentul și am
mers acasă, la finalul orelor, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Ei bine,
tocmai în acea zi de vineri am avut apă caldă acasă, lucru rar în blocurile
turn din Alexandria. Mama a decretat că e timpul ca eu să fac o baie, așa că
m-am băgat direct în cadă, încîntat nevoie mare. La un moment dat, mama a
intrat să mă săpunească bine, moment în care a observat vînătăile pe care le
aveam pe umeri, pe brațe și pe spate. Cînd am văzut că s-a alarmat, că l-a
chemat și pe tata să vadă urmele de pe corp, am început să plîng și să strig că
nu s-a întîmplat nimic, că eu am greșit și că nu mai fac. În realitate, însă,
părinții mei au avut un șoc cînd au aflat ce pățisem la școală și m-au sigurat
că nimeni, niciodată, nu mă va mai atinge în acea școală.
A doua
zi, mama și tata s-au dus direct la Inspectoratul școlar din județ, unde au
depus o plîngere. Apoi, la școală a venit un domn înalt, cu aer superior, care,
împreună cu directorul, a băgat-o în ședință pe tovarășa învățătoare. Cu toate
acestea, datorită faptului că era soția unui mare șmecher local, nu a pățit nimic,
revenind la catedră în scurt timp. A continuat să fie la fel de dură cu toți copiii din clasă,
aplicînd la fel de des bătăi. Singurul de care nu s-a mai atins am fost eu.
Văd și acum, expuse pe internet,
diverse fotografii din acei ani și mulți oameni din generația mea își laudă
învățătoarele din școala generală. Ei bine, eu pot spune că învățătoarea mea a
fost un adevărat monstru. Orele cu ea erau o teroare, cel puțin pentru mine și
pentru copiii care proveneau din altfel de familii decît cele ale unei elite
comuniste locale. Nu am avut, nu am și nici nu voi avea niciodată respect
pentru acel cadru didactic. Pentru mine, a fost un factor permanent de stres
timp de 3 ani, pînă în clasa a cincea.
În acei ani, chiar dacă mulți spun că
toți eram egali sau că totul era perfect, nu era deloc așa. Elita era elită,
iar clasa muncitoare era marginalizată. Cu toții îi tratam cu respect pe cei cu
carte, pentru că, în acele vremuri, școala se făcea greu, nu pe bani. Cei care
urmau o facultate erau cu adevărat capabili, deștepți. Poate că în alte orașe
puteai face facultatea prin relații, dar în Alexandria anilor ʼ70 - ʼ80 așa
ceva nu exista. Respectul pentru dascăli, pentru studenți, pentru ingineri, exista,
iar aceștia aveau locul lor în societate. Sigur că mulți muncitori nu îi aveau
la inimă pe ingineri, mai ales pe cei stagiari, pentru că, pe bună dreptate, de
multe ori muncitorii erau superiori în producție. În rest, acest ,,orgoliu” era
repede pus deoparte, pentru că toți știau că cei proaspăt ieșiți de pe băncile
facultăților sînt profesioniști.
(va urma)
T.T.
2.3 C