Anotimpurile copilăriei (34)
  • 10-03-2021
  • 0 Comentarii
  • 459
  • 0

Teroarea școlii primare (1)

După ce în clasa I eu nu am primit premiu, mama a decis să mă mute la oraș, acolo unde părinții mei locuiau. Spre deosebire de mulți dintre cei din generația mea, care au numai cuvinte de laudă la adresa învățătorilor lor, eu nu pot spune același lucru. Chiar dacă școala la care am fost înscris era una dintre cele mai bune, învățătoarea pe care am avut-o nu s-a ridicat nici pe departe la nivelul așteptărilor.

Problema era faptul că în școli era permisă bătaia. Poate că nu era oficial acest fapt, dar eu vă spun că bătaia pe care am încasat-o în perioada aceea a fost una destul de traumatizantă. În plus, exista și pe atunci o scară a valorilor. Cei care aveau părinți ce ocupau poziții înalte – medici, polițiști, securiști sau membrii importanți ai PCR – nu erau nici măcar bruscați, fiind atent dojeniți cu vorba bună. Cei care nu erau în această categorie aveau o viață destul de grea în cazul în care rezultatele la învățătură nu erau pe măsura așteptărilor.

Pentru noi, copiii, era ceva normal să luăm bătaie, și din acest motiv, nu spuneam acasă ce ni se întîmpla la școală. Îmi amintesc momentul în care învățătoarea, din motive numai de ea știute, a renunțat să ne mai aplice corecții cu indicatorul și ne bătea cu un cablu gros fie la palmă, fie pe spinare. Eram fosrte stresat să nu afle părinții acest lucru crezînd că și ei, la rîndul lor, mă vor cocoșa cu bătaia. Astfel de practici, în acele vremuri, erau firești.

Dar a venit și ziua în care ai mei au aflat. În clasa a treia, eu și colegul meu de bancă nu am răspuns la lecție pe placul tovarășei, fapt pentru care a început să ne lovească cu indicatorul fără să o intereseze pe unde dădea. Și eu, și Mihai, colegul meu, am încercat să ne apărăm, dar pînă cînd nu a rupt bucata de lemn pe noi, nu s-a oprit. A fost una dintre cele mai dure trăiri pe care eu, copil de 9 ani, le-am experimentat. Nici măcar părinții mei, care mă mai atenționau cu cîte o palmă, nu mă bătuseră în asemenea hal. Pentru mine și pentru Mihai a fost extrem de dureros, dar am lăsat în urmă evenimentul și am mers acasă, la finalul orelor, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Ei bine, tocmai în acea zi de vineri am avut apă caldă acasă, lucru rar în blocurile turn din Alexandria. Mama a decretat că e timpul ca eu să fac o baie, așa că m-am băgat direct în cadă, încîntat nevoie mare. La un moment dat, mama a intrat să mă săpunească bine, moment în care a observat vînătăile pe care le aveam pe umeri, pe brațe și pe spate. Cînd am văzut că s-a alarmat, că l-a chemat și pe tata să vadă urmele de pe corp, am început să plîng și să strig că nu s-a întîmplat nimic, că eu am greșit și că nu mai fac. În realitate, însă, părinții mei au avut un șoc cînd au aflat ce pățisem la școală și m-au sigurat că nimeni, niciodată, nu mă va mai atinge în acea școală.

A doua zi, mama și tata s-au dus direct la Inspectoratul școlar din județ, unde au depus o plîngere. Apoi, la școală a venit un domn înalt, cu aer superior, care, împreună cu directorul, a băgat-o în ședință pe tovarășa învățătoare. Cu toate acestea, datorită faptului că era soția unui mare șmecher local, nu a pățit nimic, revenind la catedră în scurt timp. A continuat să fie la fel de dură cu toți copiii din clasă, aplicînd la fel de des bătăi. Singurul de care nu s-a mai atins am fost eu.

Văd și acum, expuse pe internet, diverse fotografii din acei ani și mulți oameni din generația mea își laudă învățătoarele din școala generală. Ei bine, eu pot spune că învățătoarea mea a fost un adevărat monstru. Orele cu ea erau o teroare, cel puțin pentru mine și pentru copiii care proveneau din altfel de familii decît cele ale unei elite comuniste locale. Nu am avut, nu am și nici nu voi avea niciodată respect pentru acel cadru didactic. Pentru mine, a fost un factor permanent de stres timp de 3 ani, pînă în clasa a cincea.

În acei ani, chiar dacă mulți spun că toți eram egali sau că totul era perfect, nu era deloc așa. Elita era elită, iar clasa muncitoare era marginalizată. Cu toții îi tratam cu respect pe cei cu carte, pentru că, în acele vremuri, școala se făcea greu, nu pe bani. Cei care urmau o facultate erau cu adevărat capabili, deștepți. Poate că în alte orașe puteai face facultatea prin relații, dar în Alexandria anilor ʼ70 - ʼ80 așa ceva nu exista. Respectul pentru dascăli, pentru studenți, pentru ingineri, exista, iar aceștia aveau locul lor în societate. Sigur că mulți muncitori nu îi aveau la inimă pe ingineri, mai ales pe cei stagiari, pentru că, pe bună dreptate, de multe ori muncitorii erau superiori în producție. În rest, acest ,,orgoliu” era repede pus deoparte, pentru că toți știau că cei proaspăt ieșiți de pe băncile facultăților sînt profesioniști.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite