Anotimpurile copilăriei (33)
  • 03-03-2021
  • 0 Comentarii
  • 317
  • 0

Martor fără voie (2)

Plîngeam în hohote, căzut lîngă un copac, privind cum fata era prinsă ca într-o cursă, în timp ce N. parcă înnebunise. Fiecare secundă din acea scenă mi-a rămas întipărită în minte, fiecare strigăt, fiecare privire disperată. Această întîmplare a fost, pentru mine, pentru copilăria mea, acel duș rece de care nu aveam nevoie.

Din fericire însă, strigătele disperate ale femeii s-au auzit pînă la noi în sat, iar adulții s-au pus imediat în mișcare fără să știe exact din ce direcție se auzeau sunetele. Salvarea a venit înainte ca un dezastru să se producă, în momentul în care un grup de băieți din satul vecin a asmuțit un cîine lup pe noi. Ușurat, dar și speriat, am început să alerg ca un nebun, Alin de asemenea, iar cel care mai devreme era curajos nevoie mare, cu bîta în mînă, alerga de parcă îl fugăreau dracii. Cred că Dumnezeu a avut grijă de mine, deoarece am ales să mă opresc și să privesc cîinele în față, gest care l-a intimidat. Eram speriat pentru că băieții veneau și ei spre mine și, mai mult ca sigur, nu ar fi făcut vreo diferență între noi. Răzbunarea lor era dură, pentru că, într-un fel, chiar dacă eu nu am înțeles nimic din ce se întîmplase, meritam din plin asta.

Într-un moment de rațiune, N. a înțeles că, dacă eu aș fi pățit ceva, fratele meu mai mare l-ar fi bătut zdravăn așa că a pus cîinele pe fugă, timp în care eu am luat ceva distanță. Printr-o minune însă, a doua din ziua aceea, frații noștri mai mari au încercat să aplaneze conflictul. Despre ce s-a întîmplat cu N. nu știu mare lucru, dar am aflat ulterior că a încasat o bătaie bună. Ceea ce a făcut era în contradicție cu valorile promovate în comunitatea noastră, iar faptul că noi am fost martori nu a avut consecințe, dat fiind faptul că în anii următori astfel de evenimente nefericite s-au repetat. Pentru mine, acea zi de primăvară care începuse atît de frumos s-a terminat cu un șoc. Cu toate acestea, datorită vîrstei fragede am depășit cu ușurință evenimentul care nu mi-a afectat relațiile viitoare, dar nu am uitat și nu am să uit niciodată ziua aceea. Am încă întipărită în minte figura disperată a acelei fete, părul ei creț șaten deschis, ochii albaștri, pantalonii bleu și bluza cu imprimeu marin cu care era îmbrăcată. Știu exact și cum arăta acea batistă – albă cu dungi maro, de care era agățată o bucată de sfoară, așa cum țin minte furia acelui cîine care m-a alergat mai mult de 200 de metri pînă cînd am avut curajul să îl înfrunt și să mă apăr cu o creangă subțire, plină de frunze, pe care o găsisem pe jos. A fost o zi extrem de încărcată emoțional, dar care, din fericire, nu s-a mai repetat niciodată pentru mine.

Toată lumea mea a fost zguduită în urma întîm­plării din pădure. Cu toate acestea, evenimentul a fost repede uitat. Din păcate, astfel de abuzuri aveau loc des în zona noastră, unele ieșind la iveală mulți ani după aceea, altele rămînînd îngropate în trecut. În spatele aparenței de bătrînei joviali se ascundeau cîteodată adevărați monștri; eu am cunoscut o astfel de persoană, a cărei victimă a căzut una dintre fetele din gașca mea. Am aflat, binînțeles, mult timp după aceea. Astfel de fapte, deși izolate, au rămas ascunse legilor, iar cei care au încălcat regula sfîntă a respectului au murit demult. În aceste zile, cînd decadența este privită cu îngăduință, copilăria este total compromisă, distrusă de animale cu chip de om trecute bine de a doua tinerețe.

În trecut, însă, nu știam că în spatele zîmbetelor amabile ale unor consăteni se ascundeau atîția depravați, așa că îi priveam cu ochi nevinovați crezînd că ei privesc toți copiii cu aceeași nevinovăție. Trăiam într-o bulă și credeam că toți oamenii sînt buni și că doar cei nebuni cu acte ne pot face rău.

În afară de violența sexuală, agresiunile față de animale erau comune. Sătenii aveau o duritate înnăscută, pe care noi, copiii, o credeam normală, o refulare a spiritelor sălbatice pentru conservarea unui statut. Am văzut cai uciși cu ciocanul, berze omorîte în mod sălbatic, arici arși de vii doar de dragul distracției, cîini și pisici uciși în mod josnice. Pentru noi, copiii, era normal să vedem cîte o pisică sau un cîine mort, dar, din fericire astfel de evenimente erau, totuși, rare, singulare într-o imensă mare a unei armonii desăvîrșite a omului cu natura. Probabil că în orice societate există acest grad de nebunie, pentru că, în mod cert, o societate bazată pe armonie totală nu există.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite