Anotimpurile copilăriei (32)
  • 25-02-2021
  • 0 Comentarii
  • 328
  • 0

Martor fără voie (1)

Primăvara își intrase pe deplin în drepturi, iar vacanța nu se lăsă mult așteptată. Eu și Alin stăteam la poartă oarecum plictisiți, privind agale spre vale, doar-doar va veni cineva să ne dea o idee despre cum să ne petrecem ziua. Prietenii ori erau ocupați prin case, ori nu apucaseră să vină de la oraș, pentru că, din momentul în care eu am plecat la Alexandria la școală, iar tovarășii mei la Zimnicea sau la Pitești, puține erau zilele în care ne mai strîngeam cu toții laolaltă.

Ei bine, n-a trecut mult, și a apărut persoana pe care o așteptam: era N., fratele mai mare al lui S., dar mai negricios. Cumva, eram rude îndepărtate. Nu avea bicicleta cu el, așa cum se întîmpla de obicei. Era îmbrăcat în pantaloni negri, o cămașă confuză din punct de vedere cromatic, și avea picioarele goale.

- Ce faceți, măi, aici? Nu aveți treabă deloc azi? – ne întrebă el pînă să apucăm să îl salutăm.

Mie, cel puțin, nu îmi plăcea deloc de el, pentru că mereu profita de faptul că era mai mare ca noi cu doi sau trei ani, și era destul de labil: uneori era de treabă, alteori extrem de răutăcios și violent. Îl ignoram cît puteam.

- Uite, stăm degeaba – îi răspunse Alin flegmatic, puțin în sictir și pe un ton acru.

N. ne privi superior și ne spuse oarecum misterios:

- Haideți la pădure să ,,agățăm” niște conțeștence!

Acest termen era pentru noi destul de vag. La vîrsta aceea aveam propriile teorii legate de relațiile dintre fete și băieți, dar erau complet străine de ceea ce ne propunea N. Dar cum curiozitatea era mare, ne ridicarăm de pe banca de lemn și îi dădurăm de înțeles că eram de acord. În fond, întîlnirile cu fetele erau ceva cu adevărat nou pentru noi.

Coborîrăm la vale în tăcere, N. în față, iar noi, piticii, în spate. Am observat că avea la el un ciomag, dar acest lucru nu ne-a dat de bănuit deoarece în cazul lui era ceva firesc. Ce nu înțelegeam, însă, era ce voia să facă cu o batistă legată cu sfoară la două dintre colțuri. Pe drum, ne povesti că aceasta le va împiedica pe fetele din Conțești să țipe. Noi nu am înțeles ce rost aveau toate acestea, așa că am ales să ne continuăm drumul prin pădure.

Era primăvară, iar explozia naturii era în plină desfășurare. Toate plantele înfloriseră, ceea ce ne făcea să credem că fetele pe care le căutam erau undeva într-o poieniță unde culegeau flori. Imaginația fiecăruia era diferită, deoarece pe cît de idilic vedeam eu realitatea, pe atît de murdară o vedea companionul nostru. Pînă și Alin, care era destul de insensibil, părea confuz, dar eu eram clar într-o mare eroare.

Înaintînd pe poteca ce șerpuia printre copaci, știam că undeva, pe la mijlocul pădurii, era o poieniță, unde frații noștri mai mari jucau fotbal cu cei de vîrsta lor. Era un fel de tradiție. După ce am trecut de acest loc, N. ne-a condus spre sud. La un moment dat, într-un luminiș, ceva mai mare decît poenița, am văzut un grup de fete. Cea mai mare cred că era aproximativ de vîrsta lui N., iar cele mici cred că erau copile de grădiniță. Eu și Alin eram entuziasmați, și ne-am îndreptat spre ele cu încredere.

Însă, pe măsură ce ne apropiam, fața lui N. devenea tot mai întunecată și mai încruntată. Am suferit șocul vieții mele cînd l-am văzut repezindu-se în gîtul fetei mari. Celelalte au început să țipe, dar strigătul de ajutor al femeii – pentru că așa o vedeam – era sfîșietor. Îi vedeam fața desfigurată și ochii injectați, în timp ce N. încerca să o lovească pentru a o reduce la tăcere. În timp ce Alin era paralizat de frică, eu am început să plîng și, neînțelegînd ce se întîmplă, mă rugam de N. să o lase în pace.

(va urma)

T.T.

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite