Fumatul nu te maturizează, dar te face să fii mai atent

Etapa maturității trebuia marcată cum se cuvine. Eu și cei din gașcă începuserăm să pufăim țigări pe care le furam de la Ion sau de la tatăl lui Alin sau pe care le le cumpăram de la magazinul din sat spunînd că sînt pentru bunici. Mie îmi plăcea să pufăi ,,Carpați” cu filtru, dar cum nu prea se găseau, mă mulțumeam și cu ,,Naționale”. La vremea aceea nu apăruseră țigările ,,Bucegi”.

Într-una din zilele toride de vară, cînd toți ai mei veniseră de la Alexandria, m-am ascuns între glugile de coceni pentru a trage cu nesaț dintr-o țigară, ferit de privirile părinților. Căldura verii uscase acele glugi destul de mari, fapt pentru care puteam să fumez liniștit. Evident că nu mi-a trecut prin cap faptul că acele vreascuri uscate nu fac casă bună cu focul, așa că am aruncat chibritul pe jos. În timp ce zăceam căzut în extazul fumului pufăit, am zărit o flacără mocnită în dreptul piciorului meu. Într-o secundă glugile s-au aprins. Am încercat să ies din mijlocul lor, dar flăcările îmi blocau calea, așa că am sărit gardul, scăpînd altfel din micul incendiu provocat. Am ieșit prin spatele casei și am trecut liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, pe lîngă masa în jurul căreia era strînsă toată familia.

- Dorinele, unde mergi așa linișit?, mă întrebă mama care nu apucase să mă vadă de cînd ajunsese acasă.

Păstrîndu-mi calmul, am ieșit din curte, apoi am luat-o la fugă pînă la casa nașilor mei unde m-am ascuns sub un pat. Între timp vecinul nostru a văzut flăcările și a început să strige din toți rărunchii: ,,Foc! Foc! Săriți!”.

Toată lumea a fugit să stingă flăcările. Din fericire, părinții lui Alin aveau o camă în fîntînă și un furtun de pompieri destul de lung care a ajuns pînă la zona incendiului, așa că, spre ușurarea tuturor, nu au existat daune majore. Cu toate astea, riscul ca flăcările să se extindă și să ardă hambarele lor și ale vecinilor fusese destul de mare.

În tot acest timp, eu am stat sub pat, neștiut de nimeni, în casa nașilor mei. După ce focul a fost stins, toți au început să mă caute pentru a-mi cere socoteală și pentru a se asigura că sînt nevătămat. Nu îmi era clar la acel moment, dar știam că meritam o bătaie zdravănă. Într-un tîrziu, spre înserat, foamea m-a răzbit și am ieșit afară, la drum. Bunicul meu se pregătea să plece la Frumoasa cu bicicleta, așa că m-a luat cu el imediat ca să mă ferească de furia părinților. Între timp, totul s-a liniștit, eu am scăpat teafăr și nepedepsit, dar am rămas cu o frică mare de foc. Un lucru a fost clar: nu m-am lăsat de fumat atunci, dar nici nu am mai aprins țigări în locurile unde existau coceni uscați, baloți de paie sau alte obiecte ușor inflamabile. M-am lăsat de fumat cu altă ocazie și în alt context.

Într-o zi, Ion se apropie de grupul nostru, din mijlocul căruia ieșea fum. Și-a dat seama imediat că fumam pe rupte. A venit calm, a spus că nu ne face nimic, că e bine să fumăm dacă ne dorim și ne-a provocat la un joc. Pe mine, în primul rînd. Mi-a oferit o țigară și mi-a aprins-o, spunîndu-mi:

- Uite, după ce tragi din ea, zi așa: ,,Hiiiiii, caii mei/ La Mărița la bordei!”. Să vezi ce bine e.

Eu, care pînă atunci le pufăiam, am făcut întocmai și, după ce m-am înecat cu fumul, nu am mai pus țigara în gură o bună perioadă de timp. Acesta era, de fapt, testul pe care toți tinerii îl făceam, și care ne determina mai degrabă să ne lăsăm de fumat, plămînii noștri nefiind obișnuiți cu o asemenea otravă. După acest episod m-am reapucat serios de fumat la 19 ani, în primul an de facultate, în decembrie 1989.

(va urma)

T.T.